– LX –
Reclamă
Lanțul de magazine Penny face următoarea reclamă radio la gogoșari:
Sîntem urmașii lui Traian și Decebal.
Veniți la Penny ca să luați gogoșarul Traian!
Un alt lanț de magazine, Megaimage, afișează pe toți pereții îndemnul:
Cu un ghiveci de dovlecei puteți cîștiga 100 de euro.
Pentru a dovedi că acești 100 de euro există și nu sînt un tras pe sfoară, deasupra textului e reprodusă o bancnotă de 100 de dolari.
Ghiveciul de dovlecei, în borcane care te întîmpină triumfătoare într-o expoziție ad-hoc, face parte parte dintre produsele care nu se vînd neam, cu toate reducerile de pînă acum.
Operațiunea constă în următoarele:
După ce-ai cumpărat unul sau mai multe borcane, e musai să le deschizi. Teoretic, pe fundul unui capac ar trebui să descoperi exclamația:
Felicitări!
Ai cîștigat 100 de euro!
Cu capacul păstrat intact și bonul de casă (pentru a fi cert că l-ai luat de la Megaimage și nu din altă parte), te prezinți la Informațiile de la magazinul de unde l-ai cumpărat. Aici trebuie să completezi un teanc de formulare, să dai copia după cartea de identitate și poza capacului trasă și ea la imprimantă. După care te întorci acasă și aștepți invitația, prin SMS, de a merge să iei banii.
În lei, nu în euro!
*
Măști
Pe motiv de gripă aviară, tot mai mulți cetățeni și-au pus măști împotriva gazelor. Magazinele de profil au făcut o afacere bună cu măștile, mai ales după ce o starletă a apărut la o emisiune deșucheată purtînd mască, deși i se vedeau chiloții necesari afacerii publicitare, destul de rentabile, de altfel.
Măștile sînt purtate peste tot și în toate împrejurările.
Pe o bancă din părculeț doi îndrăgostiți se prăbușesc unul în brațele celuilalt cu scopul vădit de a se săruta.
Înainte de asta îți ridică măștile pe frunte, fără să le scoat de tot, asemenea unor ochelari de soare înainte de a discuta cu cineva.
*
Peștera Liliecilor
Un drumeag de curînd asfaltat, ca să poată fi trecut în toate statisticile județene ca șosea, se strecoară pe lîngă peretele stîncos pînă la un bar din Piațetă. După cum urmeză tresăririle peretelui de stîncă, ai impresia că se teme și el, ca toți conducătorii auto care rulează în cuprinsul lui, să nu-i cadă în spinare o stîncă desprinsă din perete. Pe dreapta rîul care a însoțit drumul și prin asta și pe tine, conducător auto, o ia brusc într-o parte, fără să spună Pe curînd! sau By-by! la despărțire. Din acest moment, n-o să-l mai vezi niciodată în viața ta. El va sfîrși vărsîndu-se într-o apă mai mare de la capătul drumului.
La Piațetă se sfîrșește și varianta de șosea județeană a drumeagului. Acesta, după ce-a cunoscut, preț de cîțiva kilometri, viața de lux a asfaltului, se întoarce la originile sale umile. Redevine drumeag de pămînt! După vreun kilometru de hurducături, pe dreapta, la capătul unei scări lunecoase, își face apariția intrarea în peșteră.
Grilajul de fier ruginit e dat în lături.
Lacătul impresionant atîrnă într-o ureche.
E deschis!
Un pic mai încolo de potecuța care duce la scară, sub acoperișuri de stuf, inși nebărbieriți, în flanele tocite în coate, vînd așa-zise suveniruri:
Fluiere cărora le lipsesc două găuri de jos, cutii din lemn negeluit, icoane ce par mai degrabă mînjite decît pictate, piramide egiptene și Buda cu mai multe brațe.
După ce-ai urcat cu greu treptele, întrebîndu-te de ce dracu n-au montat ăștia o balustradă, de care să te ții, ca să nu luneci și să-ți rupi gîtul, dai, pe stînga, de o gheretă amenajată într-o adîncitură a Muntelui. Pare mai degrabă o gheretă pentru un depozit de cărbuni neutilizabili decît ceea ce scrie pe frontispiciu:
Informații: Deschis
Information: Open
Sub lumina chioară a unui bec spînzurînd de tavan cu ajutorul unui cablu, de semne de viață o tipă între două vîrste.
E deopotrivă directoarea Complexului Muzeal, casieriță, ghidă, femeie de serviciu, bodyguard și cercetător speolog,.
Întîi și-ntîi e funcționară la Information. Open.
În această calitate ne spune că Peștera e deschisă.
Intrarea e gratuită. Ar fi fost și aiurea să cumperi bilet. Cînd ieși din Peșteră îți faci cruce c-ai scăpat.
Asta ți-ar mai fi și trebuit.
Să mai cumperi și bilet!
*
La mînăstire
Pe scîndurile descleiate, ținînd loc de podele, umblă cu pași mărunți, abia simțiți, măicuțele în negru.
Pus la aerisit de dimineață, un covor înflorit, în culori stinse de oboseala vremii, atîrnă pe un pervaz.
Dinspre biserică vin cîntări pe nas, întrerupte din cînd în cînd de clinchetul cădelniței.
Lipsește tovarășul de drum al clinchetului:
Mirosul de tămîie.
În capătul coridorului tronează un cazan ca de țuică, sprijinit pe piciorușe de fontă, aparent fragile, în realitate nespus de puternice.
Se ia din el dimineața, pe nemîncate, agheasma mică.
*
Circ
În Parcarea Complexului comercial de pe Șoseaua de centură a Orașului a fost instalat cortul unui circ ambulant. Stă acolo de cîteva săptămîni, atrăgînd privirile mai ceva decît cortul Sultanului în mijlocul armatei de ieniceri. Afișe răspîndite în jur dau seama de viața și activitatea Circului. Toate se mîndresc cu o girafă care scrie pe facebook.
Multe precizează:
Cort încălzit.
*
Între două județe
Hotarul dintre cele două județe trece printre casa și grădina de legume ale lui Tudorel Tudeseloaie.
Casa ține de județul Vrancea.
Grădina, de județul Buzău.
Taxele și impozitele locale diferă la cele două județe. Diferă și multe alte lucruri. Hîrtiile de care ai nevoie ca să fii sigur pe proprietatea ta, normele fitosanitare, chiar și îngrășămintele pe care le poți folosi. Asta îi dă lui Tudorel mari bătăi de cap. Bătăile de cap sporesc pînă la a ajunge migrene după alegerile locale. Dacă ele aduc schimbări în configurația politică a conducerii unui județ, prăpastia dintre casă și grădină se adîncește
*
Restaurant pe plajă
Ca să mănînci de prînz, trebuie să găsești un local din marginea plajei, unul dintre acele localuri deschise doar în sezon. Cînd se termină sezonul, se închid, impresionînd trist prin imaginea de ruină.
Unul dintre restaurante, în care intru după îndelungi pipăiri ale realităților, se rezumă la o înghebare din scînduri subțiri, între stînă din Munți și loc de prins pește la copcă. Are mese înăuntru (puține) și afară, pînă la șosea, dar și dincolo de șosea, pe plajă.
Briza de pe plajă are ce are cu hîrtia care ține loc feței de masă.
Vrea neapărat s-o ducă mai încolo, de fapt, cît mai departe, în apa Mării, dacă s-ar putea.
Prînzul se poate lua la una dintre aceste mese, sub o ciupercă de nuiele, apărătoare de ploaie a clientului mai mult sau mai puțin flămînd.
Personalul – puțin din motive de economie, pe timp de criză – nu face față năboirii de clienți de la ora prînzului.
De aceea, mulți clienți duc ei la masă, personal, tăvile împovărate cu de-ale gurii.
Proprietara, o femeie fără trecut, și fără viitor, lucrează cot la cot cu angajații.
Aceștia sînt întruchipați de un tînăr cu aer de prostănac fără voia lui, ocupat cu prinderea fețelor de hîrtie în clame albe, și o jună scundă, grăsuță, cu fundul jos, tip dop, după unii, tip balastieră, după alții.
Hărmălaia e în toi.
La o masă din centru, un grăsan dezleagă cuvinte încrucișate.
Din cînd în cînd ridică privirile spre mare, fără s-o vadă, atît de preocupat este de soarta careului din față.
Lăsați slobozi, puradeii celor de la mese se aleargă reciproc, încercînd să se altoiască zdravăn. Cum e în același timp și un joc de-a baba oarba, unii se ascund, fără a se opri din chicotit, pe unde pot. Pe sub mese, în spatele părinților care stau pe scaune, ba chiar și în bucătărie.
Un cățel creț, de culoare albă și cu urechi mari,. umblă de colo pînă colo pe întreaga suprafață a localului. Din cînd în cînd, în plimbarea lui într-o parte și-n alta, nimerește lîngă locul în care stă un dulău e legat de piciorul unui scaun. Priponitul se sufocă de furie că nu-i lăsat să-l flocăie nițel.
Între timp, puradeii au descoperit lada cu înghețată. Mai că s-au răsturnat în ea pentru a pescui în adîncuri cutii de înghețată de un sfert de kilogram. Cu ele în mîini, merg la părinți, poruncindu-le să scoată banii. O dată deveniți proprietari ai cutiilor, puradeii le golesc folosind degetele. După care și le pun în cap reciproc, pe post de meloane.
*
D-ale Gerului
La Muzeul Pompierilor, alături de alte exponate însărcinate să semnaleze vitejia, dar și martiriul pompieristic (mumia unui pompier ars în timp ce salva o pisică îndrăgită de fetița locatarului, toporul cu care lucrase un pompier la dărîmarea unui acoperiș riscant), se află și un țurțure de 25 de metri, dat jos cu toporiștile pe streașina celei mai înalte clădiri din București de Unitatea de elită a pompierilor din Dealul Spirii.
Ca să nu se dezghețe și, în felul acesta, să dispară una dintre zdrobitoarele dovezi ale eroismului pompieresc, țurțurele e ținut într-o cutie de sticlă la o temperatură sub 0 grade Celsius.
Întreținerea Țurțurului costă Muzeul 100 de euro pe zi, cît toată întreținerea întregii clădiri, cu exponate cu tot.