(Din Istoria literaturii proletcultiste, în pregătire pentru tipar)
Puţine sînt studiile şi articolele consacrate realismului socialist care să nu statueze, drept una dintre trăsăturile definitorii ale acestuia, necesitatea de a sesiza noul din realitate şi de a lupta pentru afirmarea lui puternică. Astfel, Salutul oamenilor scrisului şi ai artei adus la Congresul Partidului Muncitoresc Român din 21-23 februarie 1948 insistă pe sarcina creatorilor de a cînta, de a elogia „mlădiţele de viaţă nouă“:
„Adîncile transformări care au creat şi creează în ţara noastră elementele unei realităţi noi, bazată pe o atitudine nouă şi conştientă a omului faţă de muncă, reprezintă pentru artişti un cîmp vast de inspiraţie, nemaiîntîlnit pînă azi. Artiştii din ţara noastră – scriitori, ziarişti, compozitori, pictori, sculptori – simt azi din plin dorinţa de a cînta această viaţă nouă, de a eterniza în operele lor măreţe victorii ale poporului, marele elan de muncă dîrză care a cuprins întreaga ţară, splendidele ei perspective de prosperare, aceste mlădiţe de viaţă nouă de care vorbea Lenin, singurele în stare să genereze opere de artă într-adevăr valabile, într-adevăr servind interesele poporului“ („Congresul Partidului Muncitoresc Român“, Bucureşti, 21-23 februarie 1948, Editura PMR, 1948. )
În coraportul lui Aurel Mihale la Primul Congres al scriitorilor din R.P.R., Despre noul statut al Uniunii Scriitorilor din R.P.R., descoperirea şi zugrăvirea noului sînt prezentate drept datorie de prim ordin a literaturii socialiste văzute drept singura literatură acceptată:
„Literatura trebuie să considere ca o principală sarcină a sa descoperirea, cunoaşterea artistică şi zugrăvirea măiastră a noului din viaţă, să lupte pentru promovarea lui, să-i ajute dezvoltarea, pentru că el întruchipează lumea viitoare a socialismului“. (Lucrările Primului Congres al scriitorilor din R.P.R., 18-23 iunie 1956, ESPLA, București, 1956 ).
Studiul „Sub îndrumarea partidului“, de Mihai Novicov, publicat în volumul colectiv Literatură şi contemporaneitate, Editura pentru literatură, 1964, pune un accent deosebit pe „capacitatea scriitorului de a discerne, în toate sectoarele, elementele cele mai înaintate, acelea prin mobilizarea cărora se obţin victoriile cele mai însemnate în lupta împotriva vechiului“
Teoria „noului” care se naște în fiecare moment al Istoriei
Ca şi în alte cazuri ale esteticii realismului socialist, necesitatea reflectării noului, a „mlădiţelor viitorului“, apare drept consecinţa unui complicat sistem de teze şi concepte, pornind de la o anumită viziune asupra realităţii şi terminînd cu înscrierea creatorului revoluționar în istoria literaturii universale. Punctul de plecare îl reprezintă, firesc, o viziune de ansamblu asupra realităţii, viziune conform căreia, în fiecare moment al istoriei, al evoluţiei societăţii, există ceva nou, care se naşte, încă plăpînd, şi ceva vechi, care dispare, dar care are încă înfăţişarea atotputerniciei, a statornicului.
Articolul „Pentru o literatură bogată în idei“ de Mihai Gafiţa, Viaţa românească nr. 4, aprilie 1953, explică pe larg acest tablou al realităţii:
„Tovarăşul Stalin ne învaţă că în viaţa societăţii noul apare la început ca ceva plăpînd, nestabil, nu suficient de vizibil pentru toată lumea, dar el este de neînvins tocmai pentru că el este ceea ce se naşte şi se dezvoltă. El nu poate fi răspîndit, numeros, atunci cînd apare, dar al lui este viitorul“.
Mai concret, ce înseamnă acest nou plăpînd?
Ceva care la început nu este răspîndit, generalizat, dar căruia îi aparţine viitorul, pentru că logica Istoriei merge în direcţia generalizării lui. Altfel spus, în prezent, el e plăpînd, greu de sesizat, dar în viitor, el va fi puternic, dominant. Acest ceva poate fi un proces social-politic sau un mod de comportare:
„Atunci cînd Maria Bănuş sau Petru Dumitriu au zugrăvit în «Ziua cea mare», «Nopţile din Iunie», înfiinţarea unor gospodării agricole colective, acestea erau în toată ţara extrem de puţine la număr, nu erau deloc ceva des întîlnit, ceva cotidian, dar ele constituiau tipicul pentru dezvoltarea satului nostru. Figura lui Lazăr de la Rusca este de asemenea tipică, deşi oameni ca dînsul erau încă puţini în satele noastre atunci cînd a fost scris romanul, dar acest chip rămîne reprezentativ, măreţ, tipic pentru forţele înaintate ale satului nostru, deoarece el constituie un exemplu viu de însuşire a ideilor de luptă ale Partidului, pentru realizarea idealului socialist, de combatere a vechiului şi de promovare a noului“.
Criticii şi esteticienii din URSS, care, de altfel, au produs şi impus tuturor ţărilor socialiste conceptul de literatură nouă, susţin că denumirea şi principiile realismului socialist au fost stabilite de I.V. Stalin la întîlnirea cu un grup de scriitori acasă la Gorki, în ziua de 26 octombrie 1933:
„După hotărîrea «Despre organizarea organizaţiilor literare şi artistice» în toamna anului 1932 a avut loc istorica întîlnire între scriitori şi I.V. Stalin. I.V. Stalin i-a numit pe scriitori ingineri ai sufletelor omeneşti şi a definit metoda artistică a literaturii sovietice, metoda realismului socialist. Pe baza indicaţiilor privitoare la realismul socialist, a fost elaborată partea teoretică a Statului Uniunii scriitorilor sovietici“. (V. Ivanov, „Din istoria luptei pentru un înalt conţinut de idei în literatura sovietică“, Editura Cartea Rusă, Bucureşti, 1955).
Chiar dacă nu se cunoaşte nici un document despre la desfăşurarea propriu-zisă a întîlnirii, totuşi o serie de elemente ale realismului socialist sînt afirmate prin directă referire la unele texte aparţinînd lui I.V. Stalin. Astfel, această împărţire rigidă a faptelor în noi şi vechi, în fapte care conţin viitorul şi fapte care conţin trecutul, se sprijină pe o imagine a realităţii dintr-o interpretare dată de I.V. Stalin dialecticii:
„… trebuie să privim viaţa în mişcarea ei şi să ne punem întrebarea: încotro merge ea? Am văzut că viaţa prezintă tabloul unei permanente distrugeri şi creări. Prin urmare, datoria noastră este să privim viaţa în distrugere şi creare şi să ne punem întrebarea: ce se distruge şi ce se crează în viaţă?“ (I.V. Stalin, Anarhism sau socialism în „Opere“, vol. 1, Editura P.M.R., 1948.).
Punctul de vedere al lui Stalin se regăseşte într-una din definiţiile date realismului socialist în Cuvîntarea lui A. Jdanov la Primul Congres al scriitorilor sovietici (17 august – 1 septembrie 1934):
„Aceasta (a fi inginer al sufletelor omeneşti – n.n.) înseamnă, mai întîi, a cunoaşte viaţa pentru a o putea reprezenta veridic în operele de artă, a o prezenta nu din punct de vedere static, mort, nu simplu ca o «realitate obiectivă», ci a o reprezenta în dezvoltarea sa revoluţionară“ (A Jdanov „Sur la littérature, la philosophie et la musique“, Les éditions de la nouvelle critique, Paris, 1950.)
D. Călinescu va remarca în această rigidă împărţire din articolele consacrate teoriei mlădiţelor viitorului o poziţie metafizică. În „Unele probleme ale criticii literare în lumina Raportului tovarăşului G.M. Malenkov la Congresul al XIX-lea al P.C.U.S.“, Contemporanul din 13 februarie 1953, marele nostru critic remarca:
„O poziţie idealistă în caracterologia literară este eliminarea contradicţiilor interioare, şablonarea etică în alb şi negru, iar în cele din urmă înlăturarea completă a negrului şi crearea unor fiinţe paradiziace întrupînd perfecţiunea umană. Cînd am ajuns aici, am şi desfiinţat proza, cultivînd genul liric dithyrambului“.
Teza diferenţierii obligatorii între fenomenele care exprimă noul şi fenomenele care exprimă vechiul rămîne piatra fundamentală a realismului socialist. Orice tentativă de a o pune la îndoială primeşte rapid o replică dură:
„În rîndurile tinerilor scriitori încearcă să-şi facă loc în ultimul timp teoria potrivit căreia viaţa e un «ghem încîlcit», în care nu poţi deosebi ce e bun şi ce e rău, ce e înainte şi ce e înapoiat. Mi se pare mai mult decît evident că această concepţie nu poate fi acceptată de scriitorii noştri, ea nu corespunde adevărului. (…) Sînt fenomene care se dezvoltă, altele care pier. Sînt fapte în care se vădeşte o nouă atitudine faţă de muncă şi faţă de viaţă, altele care sînt caracteristice pentru ceea ce este învechit“. (Andrei Băleanu, „Însemnări pe marginea creaţiei tinerilor scriitorii“, Scînteia, 30 mai 1956).