Editorial publicat în Evenimentul zilei nr. 252, anul II, sîmbătă, 24 aprilie 1993, la rubrica „Evenimentul zilei văzut de Ion Cristoiu“
Ca mai toate întîmplările de după decembrie 1989 în care a fost implicat dl Ion Iliescu, întîlnirea domniei-sale cu Bill Clinton rămîne o enigmă. La nici o zi de la desfăşurarea ei, nu putem spune cu precizie ce a fost. De parcă întîlnirea ar fi avut loc într-o casă conspirativă de pe vremea ilegalității comuniste şi nu la ditamai Casa Albă. Cu toate acestea, din ce-au lăsat să se înțeleagă relatările jurnaliștilor care l-au însoțit pe preşedinte în America, din ştirile venite prin marile agenții de presă ne putem face o imagine exactă asupra întîlnirii Clinton – Iliescu. Indiscutabil, a fost vorba de o întîlnire pur protocolară. Vizita dlui Ion Iliescu în America n-a avut loc la invitația Casei Albe, ci la invitația organizatorilor marii ceremonii care a fost inaugurarea Muzeului Holocaustului. Cum era şi de aşteptat, ca şef al statului pe al cărui teritoriu s-a desfășurat ceremonia, Bill Clinton i-a primit pe rînd, pentru doar 15 minute fiecare, pe şefii de stat prezenți la inaugurare. Un astfel de gest intră de altfel printre obligațiile oricărui conducător al unei ţări care găzduieşte o manifestare cu participarea unor personalități politice din exterior. Să ne amintim, de exemplu, că Nicolae Ceaușescu primea pe toate personalitățile care luau parte la o reuniune internațională organizată pe teritoriul României. Nu se poate vorbi, aşadar, de o întîlnire Clinton – Iliescu în toată puterea cuvîntului. O astfel de întîlnire a avut preşedintele SUA cu preşedintele polonez și cu preşedintele ceh. E vorba de o întîlnire al cărei program, stabilit anterior pe cale diplomatică, înscrie, în chip necesar, abordarea unor puncte de interes reciproc pentru cele două părți. În cazul dlui Ion Iliescu, ca de altfel şi în al altor şeli de stat primiți de președintele Bill Clinton, a fost vorba de o întîlnire fără nici o eficienţă în plan politico-economic, o întîlnire la care nu s-au întîmplat alte lucruri decît obișnuitul schimb de politețuri goale. Că dl Ion Iliescu s-a întîlnit, fie şi protocolar, cu șeful statului american, nu e nimic rău. Orice contact al dlui preşedinte cu un şef de stat occidental nu poate fi decît salutat de cei sincer interesați ca România să înainteze ireversibil pe calea democraţiei.
Pentru că orice asemenea contact exprimă nu atît voinţa şefului de stat respectiv de a se întîlni cu dl Ion Iliescu, cît voința preşedintelui României de a demonstra că se bucură de recunoașterea Vestului. Evident, s-ar putea obiecta că dl preşedinte se străduie să pună la cale astfel de întîlniri pentru a mai da un bobîrnac adversarilor interni şi internaționali care-l mai prezintă drept un politician refuzat de lumea liberă. Faptul însă că domnia-sa îşi face un stindard din a avea contacte cu Occidentul la cel mai înalt nivel ne arată limpede că dl preşedinte a ajuns, în sfîrşit, la conştiinta importanţei pe care o are pe plan intern recunoaşterea din partea Vestului. A dat Dumnezeu, şi dl Ion Iliescu a înțeles că marea majoritate a românilor aplaudă nu o întîlnire a domniei-sale cu preşedintele Coreei de Nord sau cu al Cubei, ci cu președintele Americii sau al Germaniei. Pentru viitorul democrației şi al economiei de piață din România, această transformare a dlui Ion Iliescu nu poate fi decît de bun augur.
Rău însă mi se pare faptul că se încearcă a fi prezentată întîlnirea de politețe de la Washington drept un moment pentru care în România ar trebui organizate festivități naționale de fericire și bucurie. Sînt conştient că aparțin unei ţări mici. Sînt conştient că orice semn de simpatie din partea Americii nu poate decît să ne bucure. La ora actuală, americanii sînt stăpînii lumii. Şi asemenea multor altor popoare de pe glob, inclusiv rus, noi, românii, ne aflăm la mîna americanilor. Ca român însă, ca intelectual care nu mă consider din nici un punct de vedere mai prejos decît un american, larma națională făcută în jurul întîlnirii de la Casa Albă nu poate decît să mă jignească. Dl Ion Iliescu nu e un român oarecare. Dacă ar fi fost un român oarecare, i-aş fi înțeles nespusa fericire că beneficiază de o mînă care a avut onoarea de a fi strînsă de Bill Clinton. În definitiv, orice cetățean de pe glob ar fi fericit să ajungă într-o astfel de împrejurare. Dl Ion Iliescu e însă președintele României. Dată fiind această calitate a domniei-sale, la încercarea de a transforma întîlnirea de la Casa Albă într-un pretext de sărbătoare națională nu pot decît să mă simt umilit. Aşa cum m-am simțit ori de cîte ori am citit că domnitorii români se cutremurau de fericire la gîndul că Sultanul a binevoit să le arate mărita lui faţă.