(Din Istoria literaturii proletcultiste, în pregătire pentru tipar)
Războiul cu Maiorescu, ca parte indisolubilă a Centenarului Eminescu, reprezintă, în perioada respectivă, sub toate aspectele, expresia unei polemici mai ample, dar la fel de crâncene, angajate cu întreaga publicistică social-politică şi culturală consacrată lui Eminescu în anii interbelici. Ca punct de reper fundamental al exegezei eminesciene, dar şi ca reprezentant de seamă al criticii anterioare, era de aşteptat ca Maiorescu să devină ţinta obligatorie a tuturor articolelor de reconsiderare a poetului. Dar, de pe poziţiile noii culturi, în ultimă instanţă, polemica lui Maiorescu e numai o parte, chiar dacă principală, a polemicii cu întreaga critică anterioară în ce-l priveşte pe Eminescu. Pentru amploarea pe care o ia această polemică, trecută din plan literar în plan moral-politic, semnificativă rămîne „Bibliografia eminesciană“ realizată de Aurel Martin în Almanahul literar, nr. 2-3 ianuarie-februarie 1950. Conform unei note însoţitoare, Bibliografia vrea să fie un îndreptar pus la îndemîna celor care ar dori să adîncească opera poetului de pe pozițiile criticii marxist-leniniste. O parte însemnată a titlurilor consemnate dau seamă de amploarea tezei despre falsificarea lui Eminescu:
Aurel Martin, „Falsificarea viziunii criticii şi istoriei literare burgheze asupra lui Eminescu“, Lupta Ardealului, Supliment cultural, 8 ianuarie 1950, Mariana Pîrvulescu, „I.L. Caragiale despre adevăratul Eminescu“, „România liberă“, 27 noiembrie 1949, Lucian Pintilie, „O poezie aprinsă peste care s-a turnat apă de trandafiri“, Scînteia tineretului, 14 ianuarie 1950, Virgil Tosso, „Elevii noştri cunosc adevărata faţă a operei lui Eminescu“, România liberă, 15 ianuarie 1950, „I.L. Caragiale demască falsificarea versurilor eminesciene de către cercul «Junimea»“, România liberă, 15 ianuarie 1950.
Reconsiderarea operei eminesciene e însoţită, aşadar, de o polemică susţinută cu trecutul sub toate aspectele. Nu numai Maiorescu e denunţat, ci şi întreaga cultură anterioară, ba mai mult, întreaga societate. Studiul: „Cu privire la opera lui Eminescu“, de Nestor Ignat, publicat în serial în mai multe numere din Scînteia (13, 14, 15 ianuarie 1950), se transformă într-un amplu rechizitoriu la adresa societăţii burgheze:
„Clasele exploatatoare s-au temut de poetul «Epigoniilor», al «Scrisorilor», al «Proletarului», aşa cum se tem de uriaşa forţă a poporului. Ele au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru ca glasul puternic al poetului să nu străbată în popor, să nu-i trezească puterile ţintuite în lanţuri, înăbuşite de întunericul inculturii şi al sărăciei.
Iată de ce i-au frînt aripa vulturului poeziei noastre, i-au înveninat şi i-au scurtat viaţa, condamnîndu-l la o existenţă de mizerie şi robie în folosul latifundiarilor şi al burgheziei îmbuibate.
Iată de ce exploatatorii au căutat să arunce peste diamantul strălucitor al talentului lui Eminescu giulgiul ideologiei reacţionare, al idealismului, al şovinismului, al decepţionismului fără leac.
Asupra moşierimii şi burgheziei apasă ca o lespede răspunderea şi pentru răul imens pe care l-au făcut poporului nostru, împiedicîndu-l pe marele său poet de a-şi desfăşura larg aripile de vultur spre culmile însorite ale luptei atotbiruitoare, ale bucuriei de viaţă, cărora le era hărăzit.
Asupra moşierimii şi burgheziei apasă de asemeni răspunderea nu mai puţină gravă a încercărilor înverşunate de a falsifica chipul şi scrierile poetului, de a răspîndi o imagine mincinoasă a creaţiei sale, prezentîndu-i un Eminescu schimonosit după chipul şi asemănarea faţei hîde a claselor parazite.”
O retrospectivă a ediţiilor Eminescu de-a lungul vremii e pentru studiul „Cum au fost editate «Poeziile» lui Eminescu în decurs de 60 de ani“, de Pericle Martinescu, Viaţa românească, nr. 11, noiembrie 1949, prilejul de a conchide că „fiecare studiu, fiecare explicaţie nouă a fenomenului Eminescu“, era, de fapt, „o insultă la adresa adevăratului Eminescu“.
Eminescu a fost falsificat prin Muzică și Artă Plastică
După articolul „Să spunem şi prin arta plastică adevărul despre Eminescu“, de Lucian Bratu, Flacăra, 18 noiembrie 1949, la falsificarea lui Eminescu a contribuit masiv şi arta plastică:
„Încercări de a-l înfăţişa pe Eminescu în plastică au mai fost în ţara noastră. Doar că ele trădau tendinţele de falsificare în interesul burgheziei ale unor artişti care depindeau de sacul cu bani al acesteia“.
Articolul „Pe marginea muzicii inspirată de versurile lui Eminescu“, de George Bălan, Flacăra, 14 ianuarie 1950, adăugă plasticii un alt factor de falsificare a imaginii lui Eminescu: muzica:
„Pînă acum melodiile create pe versuri de Eminescu purtau pecetea sentimentalismului ieftin, dulceag, în care adesea cad cei ce se îndepărtează de la sursa vie, sănătoasă, a muzicii populare. De altfel, faptul e firesc dacă ne gîndim cât de mult este interesată burghezia în a da operei eminesciene un caracter singular, antisocial, iremediabil pesimist…“.
Propunîndu-şi o analiză a imaginii lui Eminescu în manualele şcolare interbelice, articolul „Cum a fost falsificat Eminescu de şcoala burgheză“, semnat de Ion Manole în Gazeta învăţămîntului, 9 decembrie 1949, ajunge la concluzia unei situaţii catastrofale prin acumulările în timp:
„Vrem să atragem atenţia asupra faptului că generaţii după generaţii au părăsit băncile şcolii, timp de peste o jumătate de veac, cu o imagine ciuntită şi deformată a lui Eminescu.“
Falsificarea lui Eminescu prin manualele şcolare îi este autorului atît de clară şi de revoltătoare încît răsfoirea lor în interes de serviciu devine o sarcină împovărătoare prin dezgustul stîrnit de cele citite:
„Dacă am răsfoit cele trei manuale falsificate de şcoala burgheză, înfrîngîndu-ne dezgustul provocat de lectura unor analize formaliste, trădînd dorinţa autorului de a servi regimul bazat pe exploatare, am făcut-o cu scopul de a arăta felul în care şcoala veche înţelegea să practice odioasa politică a burghezo-moşierimii,“
Critica literară, istoria literaturii, arta plastică, muzica, manualele şcolare – toate par a se fi coalizat pentru ceea ce se numeşte prigoana împotriva lui Eminescu. Astfel încît un articol semnat de Eugen Jebeleanu în Viaţa românească, nr. 11, noiembrie 1949, „Tragismul vieţii lui Eminescu – rezultat al condiţiilor sociale“, nu face altceva decît să dezvăluie public o stare de spirit afirmînd că:
„Au fost conjugate toate forţele intelectuale ale reacţiunii şi s-au utilizat toate procedeele – de la ascunderea sau ignorarea grosolană a unor manuscrise esenţiale pînă la mutilarea aspectelor morale şi spirituale ale poetului“.
Caragiale a fost și el hăituit de exploatatori
La rîndul ei, teza adversităţii faţă de Eminescu în perioada anterioară e o concretizare a tezei despre ostilitatea culturii burghezo-moșierești faţă de toţi clasicii literaturii române din secolul al XIX-lea. Notele prigonirii lui Eminescu se întîlnesc, reproduse aproape exact, în procesul de reconsiderare critică şi a celorlalţi clasici români. Centenarul Caragiale (ianuarie 1952) va fi şi el dominat de teza ostilităţii faţă de marele scriitor. Toate acuzaţiile aduse lui Maiorescu şi criticii burgheze la Centenarul Eminescu se pot întîlni, pas cu pas aproape, cînd vine vorba de Centenarul Caragiale. Avatarurile vieţii marelui dramaturg sînt puse toate în exclusivitate pe seama unei duşmănii organizate:
„Boierii se supăraseră şi pe marele prieten al lui Caragiale, i-au otrăvit pînă la distrugere viaţa, căci îi durea adevărul versului lui Eminescu. Dar Caragiale îi înfurie de-a dreptul. De aici o prigoană şi mai cumplită decît în cazul lui Eminescu. Caragiale îi făcea de rîs în faţa întregului popor şi totodată le rupea obrăzarele, trezind revolta (…). Acest rîs care condamnă, şi care condamnă fără apel necinstea, mîrşăvia, desmăţul, mitocănia şi setea de cîştig fără muncă a burgheziei, îl face pe Caragiale de la începutul carierei sale literare candidat pentru lista marilor proscrişi, alături de prietenul său Eminescu şi alături de alţi înaintaşi glorioşi“. (Mihai Beniuc, Viaţa şi opera lui Caragiale, în Studii şi conferinţe cu prilejul Centenarului I.L. Caragiale“, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1952, pag. 71-72).
Ca şi în cazul lui Eminescu, funcţionează din plin teza falsificării prin interpretare critică. Pentru articolul „Caragiale (Evocare)“ de Mircea Zaciu, Almanahul literar, nr. 1, ianuarie 1952, falsificarea lui Caragiale constă în promovarea tezei despre inactualitatea teatrului caragialian:
„Era deci firesc ca atîţia dintre stîlpii culturali şi orînduirii Caţavencilor să proclame inactualitatea lui Caragiale. O vorbă veche te sfătuieşte să nu vorbeşti de funie în casa spînzuratului. Burghezo-moşierimea se juca de-a «oglindă, oglinjoara mea, cine-i mai frumoasă ca mine?» şi în jocul acesta opera marelui satiric nu-i putea da răspunsul dorit. Dimpotrivă, ea denunţa adevărata faţă a oligarhiei“.
În schimb, Victor Eftimiu, în articolul „Drama lui Caragiale“, Contemporanul, 15 ianuarie 1952, vede falsificarea marelui dramaturg în prezentarea lui drept unul care amuză, un măscărici:
„I. L. Caragiale a fost prezentat de către clasele stăpînitoare drept ceea ce spun francezii: «Un amuser» adică un om iscusit în a scrie lucruri plăcute, amuzante, fără pretenţii“.
Potrivit articolului „Lupta lui Caragiale împotriva concepţiilor estetice reacţionare“, Contemporanul din 25 ianuarie 1950, falsificarea lui Caragiale a avut loc prin teza că marele scriitor ar fi fost indiferent faţă de teorie:
„Decenii de-a rîndul a circulat pe socoteala lui Caragiale părerea despre «indiferenţa» sa faţă de teorie în general, precum şi faţă de problemele de teorie literară. Plăsmuită şi promovată de «salahorii intelectuali» ai burgheziei şi moşierimii, opinia aceasta nu este altceva decît o minciună grosolană. “
Dacă ar fi să credem opiniilor expuse de oaspeţii străini veniţi la Centenar, Caragiale a fost falsificat nu numai de către burghezia din România, dar şi de către cea din alte ţări. În Contemporanul, 8 februarie 1952, Jiri Marek arată că:
„Atitudinea burgheziei cehoslovace (după jucarea piesei în 1937) nu s-a deosebit cu nimic de atitudinea pe care a avut-o burghezia română faţă de opera lui Caragiale“.
Şi anume, „O scrisoare pierdută“:
„A fost privită la început de către burghezie ca o piesă pur humoristică, iar după aceea presa burgheză a început să critice cu vehemenţă conţinutul ei“.
Pînă și creația populară a fost falsificată
Întreaga publicistică social-politică şi culturală a anilor 1947-1953 îşi face un steag de luptă din a denunţa falsificarea clasicilor literaturii române de către regimul burghezo-moşieresc sub semnul ostilităţii faţă de ei.
Iată-i pe cîţiva dintre clasicii secolului al XIX-lea deplînşi de presa anilor 1947-1953:
Ion Creangă:
„… an de an, de la catedră, profesori salariaţi şi dăscăliţi de burghezie s-au străduit să transforme Harap Alb (…) într-un ieftin basm pentru copiii burgheziei (…)“ – se spune în cronica la baletul „Harap Alb“, semnată în Scînteia din 13 aprilie 1949 de V. Em. Galan.
George Coşbuc:
„Burghezia nu i-a putut ierta niciodată lui Coşbuc, strădania de a exprima în poezie adevărul, realitatea. Iată de ce, criticii burghezo-moşierimii nu au apreciat arta lui Coşbuc la justa ei valoare. Iată de ce, ei au fost deopotrivă mincinoşi şi ipocriţi în interpretarea operei sale. Au recunoscut «marele talent» şi chiar «geniul său», dar aceasta numai de ochii lumii şi sub presiunea opiniei maselor. Apoi, s-au grăbit să confecţioneze cîteva şabloane critice care să facă inofensivă reputaţia poetului, au ascuns ceea ce nu putea fi atît de uşor falsifica şi au înduioşat, în schimb, minţile şcolarilor cu cele cîteva «ode» şi «balade patriotice». Astfel, a luat naştere legenda lui Coşbuc; ea n-a fost de la început altceva decît o coroană de laur de hîrtie atîrnată pe o penibilă mască de carton“. (J. Popper, „George Coşbuc“, E.P.L.A., Bucureşti, 1950, pag. 225).
Literatura populară apare şi ea ca victimă a falsificării din interese de clasă. În concepţia studiului Doinele, Viaţa românească, nr. 1, ianuarie 1950, de Ileana Vrancea:
„Autorităţile folcloristicei burgheze, profitînd de caracterul nestabil al textelor folcloristice, au strecurat în culegerile lor cîntece care prin conţinutul lor, sînt străine şi duşmănoase poporului muncitor; ele sînt antipopulare şi intră în folclor numai prin caracterul oral (…).
Burghezia a avut grijă să «întocmească» şi să «îngrijească» culegerile de doine; în comentariile ei, întîlnind acel abuz caracteristic al cuvîntului «popor»; în dosul căruia căutau să ascundă antagonismele de clasă.“