Cînd eram copil, şoseaua care trecea prin centrul satului foia de lume. Tineri şi tinere, în grupuri sau în perechi, se plimbau în sus şi în jos fără nici un motiv aparent. De pe băncile din faţa porţilor îi urmăreau babe ca-şi puseseră, la rîndu-le, ţinuta de sărbătoare. Altfel spus, veşmintele cu care urma să fie înmormîntate. Perechile plimbăreţe erau urmărite şi comentate minuţios. Al cui e ăsta, maică? Al lui Bursucea din Vale, care-o ţine pe al lui Vasilica din Deal. Între satul meu şi Roma e o distanţă ca de la cer la pămînt. Şi, totuşi, la Roma am întîlnit ceva asemănător. Aici Strada Mare se întinde de la Plazza del Popolo pînă la Plazza Venezia. Ea se numeşte semnificativ Via del Corso şi e o stradă pietonală. Ajuns într-o duminică după-amiază în capitala Italiei, venind din Sicilia, am nimerit aici după ce am tras la Academia di Romania. Atmosfera nu diferea prin nimic de cea de pe şoseaua din Găgeşti sau de pe Strada Mare din Focşani. Cu singura deosebire că aici îşi făceau apariţia din cînd în cînd, învăluite în sunete de sirenă, ca o trăsură din Sadoveanu într-un nor de colb, maşinile Poliţiei.
Uliţa de Stînga
Postdamul are o stradă dedicată pietonilor. Se întinde între strada Branderburg şi Friedrich Strauss. E tipica arteră pietonală dintr-un tîrguşor al provinciei numite Europa Comunistă. Inşi curat îmbrăcaţi se plimbă fără rost de la un capăt la altul. În orice oraş al lumii, Strada Mare e locul petrecerii speciale a timpului liber: mersul hai-hui, fără un motiv anume, doar de dragul căscăungitului. De o parte şi de alta a asfaltului plin de praf, ponosit ca un pensionar fără ajutor social, micile magazine fac şi ele ce pot pentru a oglindi pătrunderea economiei de piaţă în rigida Germanie de Est. Deasupra plimbăreţilor atîrnă anunţuri de carton cu vizita electorală în oraş a Cancelarului social-democrat. Postdamul a rămas un brav oraş de Stînga. Trec două nunţi cu două mirese. Obiectiv al mersului în ceată: poarta Brandenburg a Postdamului, variantă pitică, de pocitanie, a porţii din Berlin.
La ieşirea în priveală
Peste o Stradă Mare am dat şi în Broummana, zonă bogată din munţi a Beirutului. De o parte şi de alta, restaurante de lux. Dar şi improvizaţii orientale: grătare cu fripturi dubioase, cazane cu porumb fiert, sobe cu castane coapte. De la un capăt la altul, se plimbă, la un loc cu turiştii, localnicii. Ca şi pe şoseaua din Găgeşti, în după-amiezele de sărbătoare, ies aici, seară de seară, fetele de măritat. Ca şi în Găgeşti, umblă în grup, fără băieţi, chicotind la întîlnirea cu privirile flăcăilor. Numai că, spre deosebire de Găgeşti, în Broummana Beirutului fetele de măritat trec pe Strada Mare în maşini de lux decapotabile. Conduce, de obicei, una dintre ele. Prietenele sau colegele stau grămădite pe bancheta din spate. Merg de cîteva ori în sus şi în jos, cu un obiectiv bine delimitat în timp şi în spaţiu: să fie văzute. Sînt frumoase. Că sînt vesele şi nimic nu le pasă. Că au maşini. Comedia se numeşte Sonerado.
Falsa arteră de lux
Cea mai cunoscută Stradă Mare din lume rămîne, indiscutabil, Champs-Élysées. Aţa de asfalt care leagă Place de la Concorde de Arcul de Triumf face nostalgia tuturor turiştilor din lume. Cu timpul, graţie ştirilor, reportajelor TV, literaturii ieftine şi frustrărilor din Europa de provincie, zisă geografic şi Europa de Est, s-a format imaginea unei artere de lux, mărginită de magazine elegante, la care numai cititul firmei te costă un salariu, frecventată de doamne elegante, descinse atunci de la coafor şi, de domni şic, păşind ţepeni să nu li se strice dunga pantalonilor. În realitate însă, Champs- Élysées-ul de azi e o banală Stradă Mare a Parisului, bătută cu piciorul de turişti, scînteind de entuziasm că sînt în Oraşul Luminilor, şi de golani de mahalale, veniţi aici să ciordească şi, eventual, să pună ochii pe o potenţială victimă a unui viol în grup. Ca orice uliţă dintr-un sat, celebra arteră e supraalomerată sîmbăta seara, cînd tot omul aflător în Paris iese la vedere în Centru. Deşi am fost în capitala Franţei de mai multe ori, o singură dată am găsit timp să mă plimb pe Champs-Élysées. S-a întîmplat cu trei zile înaintea Anului Nou, în acel timp searbăd, fără trecut şi fără viitor, dintre Crăciun şi Revelion. Nici vorbă de cetăţeni şic, ieşiţi la plimbare, direct din Mercedesuri, pentru că aşa cere Codul Manierelor Elegante. Cei mai mulţi inşi proveneau, fără echivoc, din boschete, veniţi seara în centru după ce spărseseră cota de geamuri în locurile de plecare, negri, arabi şi produsele încrucişărilor dintre emigranţi şi cetăţenii băştinaşi. Negrii bîntuie bulevardul de la un capăt la altul, cu aerul unei cete de cîini în căutarea unei ibovnice, nu prea diferiţi ca neam şi comportament de flăcăii din Tirchileşti, ieşi sîmbăta seara în Centru ca să hărţuiască sexual tot ce-i de genul feminin, de la firma Berărie pînă la vaca în plin retur de la islaz. Toţi par traşi la indigo: bascheţi şi cipilică, mişcări descleiate de crezi că de la un minut la altul se vor desface în părţile componente din Atlasele de Anatomia şi fiziologia omului, producători exclusiv ai mărcii numite gălăgie. Sînt negri întîlniţi peste tot în lume: în Harlem, în jungla ecuatorială, în filmele de la Hollywood, în broşurile rasiste şi în cuvîntările activiştilor pe tărîmul discriminării pozitive. Arabii, în schimb, se plimbă în familie. Nevasta împingînd căruciorul cu cei patru copii şi purtîndu-l pe al cincilea în burtă, bărbatul venind în urmă, cu mîinile la spate, grav ca un executor judecătoresc, soacra şi vărul de al doilea. Tinere musulmane trec lumea din jur prin priviri inexpresive. Se pitesc cu toatele sub basmale cenuşii de văduve înainte de a se mărita. Asiatici zîmbitori fotografiază tot ce întîlnesc în cale. Rari parizienii get-beget, uşor de recunoscut după fularele de mătase înnodate cochet la gît şi bastonul cu măciulie de argint. În borcanele cafenelelor se văd, ca nişte castraveţi puşi la murat, domni şi doamne trăncănind zile-n şir deasupra unui pişcot şi a unei ceşti de cafea. Din magazinele scumpe, celebre în toată lumea, ies cărători de pachete. Gură-cască stau de privesc ore în şir lîngă vitrinele cu preţuri inaccesibile. Un echipaj al Poliţiei analizează minuţios documentele unor negri trîntiţi pe scări. Stau mai încolo, gata să-şi primească noii chiriaşi, cîteva dube ale Poliţiei. Alţi poliţişti, de astă dată pe patine cu rotile, descriu pe asfalt cercuri olimpice în căutarea suspecţilor din Est. Discotecile aruncă în stradă, fără menajamente, grupuri de muzici care răcnesc cît le ţine gura. Sus, pe Arcul de Triumf, scînteiază blitz-urile turiştilor, mîndri că au Champs Élysées-ul la picioare.
Toată lumea e de acord, fără s-o spună deschis, că nu-i indicat să întîrzii pe Champs-Élysées după ora 11 noaptea.