Editorial publicat în Evenimentul zilei nr. 297 anul II, miercuri, 16 iunie 1993, la rubrica „Evenimentul zilei văzut de Ion Cristoiu“
În ciuda dezminţirilor ferme date de ambele părți, zvonurile privind posibila formare a unui guvern FDSN – PNŢCD capătă o tot mai mare credibilitate. Într-un caz atît de delicat cum sînt tatonările pentru noua alianţă politică, lucrurile stau în permanenţă sub semnul incertitudinii. Dacă negocierile există, ele sînt duse în cel mai deplin secret. În plus, ele pot fi abandonate în orice clipă. Mai ales cînd e vorba de adversari consideraţi pînă mai ieri drept ireconciliabili: FDSN si PNȚCD. De aceea, analistul se află pe un teren lunecos. Chiar dacă el intuieşte exact, plecînd de la unele semne (jumătăți de fraze, vorbe aruncate la întîmplare, declarații ambigue, surîsuri cu subînţeles), că între cele două formațiuni au loc tratative, evoluția ulterioară a evenimentelor îl poate contrazice flagrant. Cititorii vor spune că a greșit. Sau, mai rău, că a minţit.
Credibilitatea zvonurilor privind guvernul FDSN – PNȚCD e dată însă de simpla sondare a contextului actual. Din această întreprindere se conturează limpede că există de ambele părți un interes, dacă nu pentru o căsnicie, atunci măcar pentru o logodnă. Din partea FDSN, lucrurile sînt limpezi. Alianţa cu forţele extremiste s-a dovedit falimentară. Ieşirea din criză a economiei naționale e dependentă de Occident. Acest Occident are în mînă organismele financiare internaţionale. Organisme atît de puternice la ora actuală, încît pot impune condiții pînă şi unei ţări de forţa și proporţiile Rusiei. Ce poate face România, ţară mult mai mică, înconjurată de vecini nemiloşi în concurenţa pentru a intra în graţiile Occidentului, decît să joace şi ea aşa cum i se cîntă?! Din Occident vin, de asemenea, şi investiţiile de capital. Pentru a căpăta bunăvoința Vestului, puterea actuală a dat numeroase semnale pozitive. A respectat fără crîcnire embargoul impus fostei Iugoslavii. Aceasta deşi Serbia e o prietenă tradițională a României. Aceasta deşi respectarea embargoului a costat enorm economia noastră. Ion Iliescu a fost la inaugurarea Muzeului Holocaustului de la Washington. N-a existat apoi oaspete occidental, mai mic sau mai mare ca importanţă politică, pe care preşedintele să nu-l fi primit surîzător la Cotroceni. Mesajul prezidenţial în faţa Parlamentului a fost net în favoarea reformei şi a democraţiei, a intrării noastre în Europa. Armata națională curtează intens cercurile militare americane şi pe cele ale NATO. Inspecţiile Consiliului Europei au fost primite de Guvernul României cu gesturi de elev conştiincios. Toate aceste semnale n-au avut însă eficienţa scontată. Ele n-au reuşit să îmbunătăţească radical imaginea României în ochii Occidentului. De această ineficienţă e responsabilă alianţa FDSN, a preşedintelui Ion Iliescu cu forţele extremiste. Fiecare acţiune îndelung pregătită pentru a cîştiga bunăvoinţa occidentală, pentru a da un semnal pozitiv Vestului, a fost spulberată de o declarație, de un gest public spectaculos al lui Corneliu Vadim Tudor, al lui Gheorghe Funar, al lui Adrian Păunescu. Aparținînd unor aliaţi ai puterii de la Bucureşti, ele au fost trecute în contul guvernului, al preşedintelui Ion Iliescu. Semnalele venite de la București au fost, astfel, contradictorii. Occidentul şi-a păstrat reticenţele. Ruperea alianţei actuale, pentru o alianța cu PNȚCD, un partid care se bucură, indiscutabil, în Occident, de o imagine anticomunistă, ar servi interesului de moment al FDSN şi al lui Ion Iliescu.
La rîndu-i, PNȚCD are și el interesul unei participări la guvernare. Din decembrie 1989 şi pînă acum, tactica acestui partid a constat într-o continuă aşteptare a prăbuşirii adversarului politic. Experienţa de pînă acum a aratat însă că această prăbuşire nu e atît de simplă cum au presupus-o liderii PNŢCD. În plus, în condițiile României de azi, a fi mereu în opoziţie nu e tocmai atitudinea cea mai bună. Oricît de credincioasă ar fi ideilor partidului, clientela politică a PNȚCD nu poate aștepta la infinit. Atracţia exercitată de un parid se bazează şi pe speranța că el va ajunge odată la guvernare. Liderii PNŢCD sînt suficient de lucizi ca să-și dea seama că acest lucru nu se va petrece prea repede pe calea alegerilor generale anticipate. În primul rînd, pentru că aceste alegeri sînt puţin probabile în viitorul imediat şi, în plus, dacă ar avea loc, nu e sigur că ar fi cîştigate de partidele de dreapta. Participarea la o guvernare împreună cu FDSN ar fi singura soluţie de satisfacere a clientelei politice, de întărire a rîndurilor PNŢCD. Ea ar fi acceptată fără prea mari probleme, cred, şi de electoratul PNȚCD, în condiţiile în care la ora actuală divizarea politică a societății româneşti nu mai are proporţiile din anii anteriori.
