La marginea dinspre Pădurea Statului, locuia Toader Chirilă. Un bărbat singur, venit în sat cu cîţiva ani în urmă din lumea largă. Cumpărase casele lui Apostolache – cel care plecase în America, la fiul său, ajuns mare gangster –, le renovase şi se închisese practic între cei patru pereţi. Era văzut foarte rar prin sat. La vot sau în împrejurări ciudate. Ca de exemplu, cu un an în urmă, cînd un grup de liceeni, întorcîndu-se de la discotecă, l-a întîlnit plimbîndu-se pe şosea la miezul nopţii cu aerul că o face în plină zi.
Nu se ştie cîţi ani are.
După înfăţişare, toţi îi dau 65-70 de ani. Înaintea ultimelor alegeri, veni la primărie ca să fie trecut pe liste. Luîndu-i buletinul, primarul avu o tresărire. Documentul scria că are 30 de ani. Primarul mai citi o dată, crezînd că n-a văzut bine, apoi ridică privirile. Toader Chirilă îi zîmbi. Ca şi cum ar fi ştiut întrebarea.
– Da, am 30 de ani, deşi par de 70.
Nu doar părea, ci chiar avea, dacă îl priveai mai bine. Încărunţit, cu zbîrcituri, uscat şi uşor cocoşat, avea gesturi bătrîneşti, acele gesturi care spun clar că omul nu mai are vlagă. Primarul a dat să-l întrebe ce-i cu el, dacă suferea cumva de vreo boală. Şi-a dat seama că n-ar fi primit nici un răspuns. Omul n-avea chef. Sau nu voia să vorbească despre boala sa.
Mai tîrziu, s-a răspîndit în sat zvonul că bărbatul suferea de o boală rară:
Sindromul trecerii ilegale a graniţei.
Fusese depistată mai întîi la comişii voiajori şi la miniştrii de Externe, cei care călătoreau aproape săptămînal peste hotare. De fapt, la comisii voiajori simptomele erau mult mai puternice decît la miniştrii de Externe, aceştia din urmă beneficiind de paşaport diplomatic. Sindromul se manifesta – spuneau specialiştii – printr-o îmbătrînire mai rapidă decît cea a unui om obişnuit.
Graniţele, deşi sînt nişte convenţii, alcătuiesc un obstacol psihologic puternic, depăşit de călător fără că acesta să-şi dea seama. Fiecare graniţă adînceşte oboseala sistemului neurovegetativ. Boala îşi sporeşte efectele în cazul trecerilor ilegale.
Emoţiile din timpul cînd poliţistul de frontieră plimbă privirea de la tine la paşaport şi invers, de parcă ar şovăi să-ţi pună ştampila; încordarea dinainte de a ajunge pe pămîntul nimănui, chiar şi uşurarea enormă, după ce te-ai văzut dincolo, consumă iremediabil energia nervoasă, subţie celula neuro-vegetativă, subminează echilibrul intim.
Într-un cuvînt, accelerează la maximum procesul de îmbătrînire.
Tudor Chirilă se specializase din adolescenţă în trecerea ilegală de frontieră. La început, făcuse asta mînat de dorul aventurii. După aceea, îl descoperiră şi îl angajară cu contract limitat nişte traficanţi de valută. Cîteva luni lucrase şi pentru nişte traficanţi de droguri. Dat fiind că emoţiile erau aici infinit mai mari decît în alte cazuri, îmbătrîni în cîteva luni cu un deceniu. Speriat, abandonă şi se angajă să treacă graniţa loturi de fetiţe din Republica Moldova.
Acum, că avea ceva bani puşi deoparte, se retrăsese în sat, despre care ştia de la bunică-sa, măritată în sat şi divorţată. După divorţ, aceasta se întorsese în satul din munţi, unde deschisese o şcoală de tors, meserie la mare căutare după ce zona intrase în circuitul turistic.
Va muri, visînd că a trecut graniţa dintre real şi imaginar.