O problemă de care face atîta caz Pedagogia – stimularea memoriei – pare să-şi fi găsit, graţie reportajelor din străinătate, fericita şi rîvnita rezolvare. Puţine reportaje am citit în care autorii, odată ajunşi la un loc celebru, să nu-şi amintească, brusc şi inevitabil, zeci de pasaje, dacă nu capitole întregi, din manualul de istorie universală. Nici n-apucă fericitul reporter să treacă de intrarea contracost că, într-o explozie vecină cu hemoragia cerebrală, sute de nume, date, consideraţii culturale se revarsă în conştiinţa sa din izvorul secret al ghidurilor şi broşurilor pe care le ţine la subsuoară. Ajuns pe Acropole, un autor, semnatarul însemnărilor Călător prin Balcani trece prin următoarea încercare sufletească:
„… Înainte de a pleca din Atena, am mai fost o dată pe Acropole. Era o zi frumoasă şi parcă marmura vibra sub razele soarelui. O adevărată simfonie în alb. Pe platou, aceleaşi blocuri de marmură şi cioburi din măreţia de altădată.
Şi deodată mi-am amintit de jaful împăraţilor romani şi de cel al turcilor, dar şi de cel mai recent, din secolul al XIX-lea, al lordului Elgin, care, obţinînd de la sultan autorizaţia de a lua pietre cu imagini pe ele, a dus tot ce se putea căra la British Museum. Dar din Acropole s-au îmbogăţit nu numai muzeul londonez, ci şi Luvrul şi Muzeul Vaticanului. Privind ruinele, înţelegem indignarea lui Byron şi a multor iluştri oameni de cultură care şi-au ridicat glasul în apărarea comorilor Atenei.”
Format la şcoala clasicilor literaturii de călătorie în străinătate, m-am aşezat pe o bancă de pe Champs de Mars din Paris – Cîmpul lui Marte – , aşteptînd, nu fără nelinişte, explozia manualului de istorie universală în capul meu înfierbîntat. Dar, oricît m-am străduit, nu mi-a venit în minte nici o propoziţie din ceea ce ghidurile oraşului Paris oferă cu maximă generozitate. E drept, m-am mutat încolo şi încoace pe bancă, socotind că trebuie, poate, o anume poziţie pentru a fi subiectul acelei fericite iluminări a înaintaşilor mei, dar în afara Zeului Marte şi a cuvîntului cîmp, care-mi evoca o succesiune idilică de căpiţe, altceva n-am reuşit să-mi amintesc. Împăcîndu-mă cu ideea că pasajele din ghiduri şi manuale nu-ţi vin în minte oricînd şi oricum (trebuie, probabil, anumite condiţii de temperatură şi umiditate), am prins a privi în jur. Le Champs de Mars, faimosul loc de manevre al Parisului, martorul a numeroase sărbători sub vechiul regim şi sub Revoluţie, stă azi la dispoziţia bravilor urmaşi ai parizienilor de altădată:
Cei ce fac jogging şi cei ce-şi plimbă cîinii.
În aerul înserării, aleile gem de femei şi bărbaţi în toată firea care aleargă întruna, fără să-i fi pus cineva pe fugă. Aflaţi sub semnul jogging-ului, ei dau din coate ritmic, asemenea unor biele-manivele, cu aerul preocupat al unor elevi care rezolvă o ecuaţie de gradul trei. Ca şi în realitate, în timpul jogging-ului viaţa îşi vede de-ale ei, fără să se sinchisească de subiect. Bărbaţii între două vîrste, recrutaţi dintre divorţaţii cu dramă, aleargă singuri. Părinţii îşi fac norma de alee ţinîndu-şi de mînă copiii. Cîte o gospodină blajină poate fi văzută alergînd cu un coşuleţ în mînă:
S-a dus şi se întoarce la şi de la cumpărături, făcînd jogging, întru deplina îmbinare a utilului cu plăcutul.
Îndrăgostiţii, în schimb, fug împreună. În astfel de situaţii, jogging-ul repetă, în mic, marea alergare care e, în general, Dragostea. O tînără tropăitoare, al cărei trening se mîndreşte cu înscrisul de pe sîni – San Diego University –, strînsă în jurul frunţii de o bandă albă, ca apaşii, îşi face apariţia ritmică pe o alee. I se alătură deodată, venind de pe altă alee, iubitul, un tînăr într-un trening pe care scrie Université Parisienne. Diferiţi prin iscălitura de pe trening, ei se aseamănă prin gîfîit: şi la unul, şi la celălalt, acesta îl aminteşte pe cel al unei locomotive cu aburi. Cîtva timp, ei dau din coate alături, într-o frăţie indestructibilă a jogging-ului, reuşind chiar să se sărute (fără să se oprească, însă), după care se despart definitiv:
Unul pe o alee, celălalt pe alta.
Deşi o realitate, numărul celor ce-şi plimbă cîinii e destul de mic. Asemenea omului invizibil, ei sînt însă mult mai prezenţi prin măsurile care le reglementează viaţa. Din acest punct de vedere, Parisul vădeşte o preocupare obsedantă, în orice moment şi în orice loc, pentru ca plimbătorii cîinilor să nu fie de capul lor, cumva. Alături de Oraşul Lumină, Parisul îşi poate revendica, astfel, fără nici o mirare, dreptul de a se numi Oraşul în care cîinii sînt reglementaţi prin lege. Pe Cîmpul lui Marte, de exemplu, cîinii sînt admişi numai cu condiţia să fie ţinuţi în lesă. Pe spaţiile verzi dintre Grădina Luxembourg şi L’Observatoire, ei nu sînt admişi deloc, indiferent dacă sînt ţinuţi sau nu în lesă. Aceeaşi situaţie şi pe scările care urcă la Sacré-Coeur. În Grădina Luxembourg, în schimb, sînt admişi numai dacă intră dinspre Avenue de l’Observatoire.
N-am întîlnit nici o reglementare a vieţii şi activităţii cîinilor la Notre Dame sau la Louvre.
Sînt însă aproape sigur că ea există.