Un sobor de preoţi în frunte cu episcopul de Rîmnic descinsese la apa Rîului într-un nor de cîntece triste. Era Boboteaza, şi la toate televizoarele din sat cetăţeni pierduţi sub cojoace de tip dacic, cu opinci în picioare şi cuşme îndesate pe cap, se străduiau să-i convingă pe cei din Vintiloasa că rîul nu era ceea ce ei vedeau în fiecare zi, adică un firicel de apă străduindu-se să ajungă viu şi nevătămat pînă la Siret, ci altceva, ceea ce ei hotărîseră deja, şi anume Iordanul satului, al regiunii, ba chiar şi al Europei. Cei din Vintileasa, rămăseseră insensibili la aceste argumente ale inşilor care se instalaseră de dimineaţă în cutia televizorului şi nu mai voiau să plece nici în ruptul capului. Vasile Purdel, de exemplu, avea de dus la Vidra un transport de bancnote false în cadrul unei reţele internaţionale de trafic de droguri, de arme şi de bani falşi. Se întorsese de la Floreşti azi-noapte tîrziu, cu portbagajul burduşit de bancnote false, împachetate frumos ca să nu se prindă Poliţia, în hîrtie de cadouri de sărbători pentru azilele de bătrîni. Era – avea să spună el la răsunătorul proces de peste cîţiva ani, transmis în direct la postul naţional de televiziune – un mijloc infailibil de a trece nestingherit prin toate controalele organizate de oamenii legii.
– Deschide portbagajul, poruncea Poliţistul, după ce-ţi studia actele de călătorie, cu un aer gînditor, filosofic chiar. Săreai ager, serviabil, de la locul tău, ţăcăneai capota şi sub ochii Poliţistului se desfăşurau imaginile binecunoscute, cu Isus pe Cruce între doi tîlhari, cu Fecioara Maria, ţinînd în braţe, pe post de prunc, un bărbat în toată firea, cu Ioan Botezătorul ieşit din ape sub un cer ce scînteia mai ceva ca un bec de 100 de waţi. La vederea acestor lucruri, Poliţistul prindea a-şi face cruce, faţa i se lumina de credinţă şi, brusc, îmblînzit, îţi spunea cu un glas moale, că poţi pleca. Aşadar, Vasile Purdel avea altă treabă decît să se holbeze la televizor. Nu mai găsea pachetul de bancnote falsificate pe care-l pusese deoparte pentru tîrguielile zilnice. Totuşi, în timp ce intra şi ieşea din casă, arunca o privire la televizor, îngăduindu-şi să bombăne tîmpeniile pe care le debita despre Mîntuitor o reporteră rebegită de frig, pentru că transmitea în direct dintr-o copcă săpată în gheaţa Dîmboviţei. Soborul de preoţi ajunsese la rîu străbătînd satul în cîntări triste, care dădeau melancolii fetelor rămase şi anul trecut nemăritate şi inspiraţie poeţilor din cenaclul Noua Vintileasă, fostul cenaclu „Vintileasa – roşie” care-şi schimbase numele după Revoluţie. Pe margini se aţineau cîţiva mucoşi plecaţi după alai de la un Om de zăpadă, deoarece se zvonise că prefectul judeţului va distribui cadouri la finele ceremoniei.