Ce sunt recepţiile şi dineurile? Iată o întrebare la care, sunt sigur, familiarii acestor manifestări specifice secolului XX, cu greu ar putea să răspundă. Ca participant din plin la unele din aceste forme de viaţă modernă, aş putea răspunde fără să clipesc: Recepţiile şi dineurile sunt manifestări create pentru a răspunde nevoii funciare a omului de a bea şi mînca pe gratis.
O recepţie sau un dineu, indiferent de nivelul şi numărul participanţilor, te încîntă prin eleganţa şi strălucirea toaletelor. Te dă gata murmurul confuz al sutelor de dialoguri, presărat ici-acolo, așa cum se întîmplă cu un cozonac cu stafide, de clinchetul scurt al paharelor şi, deseori, străpuns, ca un pumnal sclipitor, de rîsul cristalin al unei doamne. În realitate însă, dincolo de aceste aparenţe zîmbitoare, dincolo de feluritele înfăţişări ale eleganţei şi bogăţiei, se desfăşoară o crîncenă luptă pentru a mînca şi a bea cît mai mult pe gratis. O luptă, mai precis, o confruntare extrem de dură, care scapă ochiului neatent, dar care sare în ochi la un plus de luciditate.
La recepţii se mănîncă îndeosebi pe gratis. Dacă ne gîndim bine, o formă de plată există, totuşi. E vorba de aşteptarea dintre două feluri. În funcţie de răutatea gazdelor, așteptarea se poate întinde pînă la o zi întreagă. De altfel, nu aşteptarea propriu-zisă e cumplită, ci faptul că, nemîncînd, n-ai nici un pretext să nu răspunzi întrebărilor stupide pe care ţi le adresează cei din faţa ta.
Ca şi în viaţă, experienţa îşi spune cuvîntul la recepţii, dineuri, banchete. Un novice, de exemplu, ajuns în faţa mesei lungi, respirînd o ameţitoare impresie de sărbătoare, se va aşeza cît mai aproape de nucleul reprezentat de gazde, după o socoteală simplă, dar iluzorie: Că fiind vorba de gazde, toate sticlele cu conţinuturi ispititoare se vor aduna aici.
Cum spuneam, nimic mai fals. În primul rînd pentru că nu există în lumea banchetelor şi dineurilor din străinătate loc mai primejdios decît cel din apropierea gazdelor. Ca să dăm numai un exemplu, suficient pentru a convinge de pericolele ce pîndesc pe cel ce se aşază aici, avertizăm că, la orice dineu sau banchet, gazdele simt nevoia să ţină toasturi. Ori toasturile sunt acele discursuri lungi şi plictisitoare, în timpul cărora toată lumea trebuie să ţină paharul în mînă şi să se uite la el cu jind în aşteptarea finalului cuvîntării, semnal că, în sfîrşit, se poate bea. Toată lumea de la masă, inclusiv ospătarii, fiind întoarsă către purtătorul de cuvînt al toastului, care de mult rătăceşte pe cîmpiile Elizee ale unui glume de care nimeni nu va rîde, lesne de înţeles că nu e tot una să te afli lîngă cel ce vorbeşte sau undeva, pe la coada mesei, unde, profitînd de neantenţia celor din jur, te poţi consacra unor lucruri mult mai pămînteşti, dar şi mult mai eficiente decît audierea unui text pe care-l ştii dinainte, pentru că l-ai mai auzit la toate banchetele şi dineurile anterioare.
Un moment istoric: alegerea vecinului
De experienţa banchetelor şi dineurilor ţine şi alegerea vecinului. Scoatem din start banchetele și dineurilor de stat, unde n-ai cum să-ți alegi vecinii. Mi s-a întîmplat la dejunul oferit de Putin. La Kremlin în cinstea lui Ion Iliescu, pe care, alături de mulți alți jurnaliști români, l-am însoțit la Moscova, la semnarea Tratatului româno- rus. Într-un text publicat în volumul În vestă printre fracuri, am povestit pe larg aventura. Redau aici un fragment, edificator pentru relația cu vecinii în cadrul unei mese oficiale:
”Iată-mă, aşadar, la masă, în aşteptarea bucatelor. După ce toată lumea a luat loc, s-a aşternut peste chilie o tăcere grea. Nu mai spun ce tăcere s-a aşternut peste masa noastră! Toţi cei şase nu scoteam un cuvînt. Eu, deoarece mai speram că străinii nimeriţi la masă să n-aibă habar de o limbă străină. Ceilalţi doi români, pentru că, şefi de instituţii publice fiind, ştiau regula. Cea potrivit căreia pînă la prima înghiţitură nu se scoate nici măcar o silabă. Străinii, pe care-i suspectam a fi ruşi, ba chiar oameni de afaceri, după maxilarele tari, de mafioţi gata să comande o execuţie în plină stradă, tăceau privind în gol. Se lăsase peste masă acea tăcere încordată, sîcîitoare, în care te simţi stînjenit, atît de stînjenit că nu ştii ce să faci cu coatele. Nu-ţi trebuie cine ştie ce tradiţie a meselor de semnificaţie istorică pentru a-ţi da seama că sala îi aştepta pe cei doi Preşedinţi. Cum habar n-aveam cît vom sta aşa, ţepeni ca nişte ridichi pe cale de a fi culese, m-am apucat să inspectez tacîmurile. După cîteva clipe, m-a luat ameţeala. Erau atît de multe şi atît de diferite încît aveam certitudinea absolută că le voi încurca definitiv. Sfîrşind inspectatul, m-am trezit din nou în hăul de tăcere. Ca să nu mă copleşească total, m-am aruncat în lectura Meniului. Se găsea pe o foaie de hîrtie mov, din faţa fiecăruia, îndoită ca un bileţel pe care-l laşi nevestei cînd o ştergi de acasă. Era scris, din fericire, în două limbi. În stînga, în ruseşte, în dreapta, în româneşte. Simpla lui lectură ajungea ca să te saturi. Intelectualiceşte, desigur. Urma să dăm gata mîncăruri despre care n-auzisem. Iată-le aşa cum le înşira varianta românească a Meniului:
- „Plăcintă rusească «Rasstegase» cu somon
- Icre negre
- Peşte asortat
- Muşchi umplut cu pateu de gîscă şi trufe
- Ciorbă de varză în stil vechi slavon
- Carne de miel în sos acru-dulciu cu legume
- Îngheţată «Crème-brulée» cu ciocolată
- Fructe
- Ceai, cafea“.
Simpla parcurgere a documentului te înfiora gastronomic. Îţi şi imaginai, trecînd cu privirea de la un fel la altul, un banchet uriaş, o mare crăpelniţă. Mă şi întrebam, neliniştit, cum voi face faţă mîncărurilor cu care mă ameninţa Meniul. N-am avut timp să cad pradă unor frămîntări dostoievskiene. Cei de la masă, mai precis cei de la masă care nimeriseră cu faţa spre uşă, au ţîşnit în picioare, încheindu-se din mers la nasturii costumului. Am auzit în spate un zgomot puternic. Semn că întreaga sală luase poziţia de drepţi. M-am lungit şi eu în sus. Uşa s-a deschis, şi în pragul ei şi-au făcut apariţia cei doi Preşedinţi. Traseul lor istoric a debutat cu o secvenţă mai mult decît cunoscută: cea în care se invită unul pe celălalt să treacă primul. În acel moment, orchestra de lîngă uşă, a cărei existenţă îmi stîrnise unele întrebări, a atacat un marş vioi. Pe notele acestuia, cei doi aşteptaţi au ajuns pînă la masa-prezidiu (da, prînzurile, dineurile marcate cu adjectivul de oficial beneficiază de o masă-prezidiu).
Spre deosebire de prezidiile obişnuite, la care cei aleşi sau numiţi (mă rog!) nu fac altceva decît să privească spre fundul sălii şi să se întrebe, de exemplu, cît o fi costat zugrăvirea peretului, prezidiile de la prînzurile oficiale, de la dineurile de gală dau posibilitatea ca înaltul personaj să facă ceva. Ceva util şi plăcut: să mănînce. E drept, la un moment dat trebuie să se ridice şi să toasteze. Nu-i prea complicat. Oricum, după primul fel mişcarea pică perfect. După ce Preşedinţii au reuşit să ajungă cu bine la masa-prezidiu, după ce s-au aşezat şi şi-au pus şervetul pe genunchi, ne-am dat şi noi drumul înapoi pe scaune. N-am stat prea mult. Orchestra (despre care ni s-a spus că-i prezidenţială, cîntă doar pentru Vladimir Putin) a atacat cu vigoare Imnul de stat al României. Ţuşti în picioare! Apoi ne-am aşezat. A venit Imnul de stat al Federaţiei Ruse. Din nou ţuşti! Şi din nou ne-am aşezat. Tocmai mă întrebam ce dracu’ o să se mai întîmple, cînd uşile s-au dat cu zgomot de pereţi. Cît pe-aci să sar în sus! Mi-a trecut prin gînd că urmau să intre în sală alţi doi preşedinţi. Sau că, mai ştii? cei doi luaseră în comun decizia să repete intrarea. Mă înşelasem. Nu erau Preşedinţii! Erau ospătarii! Nu ştiu unde şezuseră pînă atunci. Probabil în sala în care ne întrecusem cu păhărelele. Nu ştiu cum li se dăduse semnalul: Porniţi! Poate prin Morse. Sigur e însă că momentul lor l-a bătut la scor pe cel al Preşedinţilor. Imaginaţi-vă 20 de inşi în alb. Fiecare ţine pe braţ, ca pe un trofeu, tava cu mîncare. Uşile sar pur şi simplu în lături. Cei 20 se desfac în două şiruri de 10. Unul o ia spre stînga, altul, spre dreapta. Pînă să ne dezmeticim, la masa noastră erau deja doi. Unul, în spatele meu. Altul, în spatele celui din faţa mea. Se aşezaseră la fel şi la alte mese. De unde am tras concluzia că urma o scenă misterioasă, în care dibuiam principiul cadranului de ceasornic. Cifrei 6, care e jos pe toate cadranele din lume şi din istorie, îi corespundea cetăţeanul din spatele meu. Cifrei 12, care e peste tot cocoţată sus, îi corespundea cetăţeanul din partea opusă. După ce s-au instalat cu toţii în poziiţile Amiază şi amurg, domnii în alb au primit un alt semnal nevăzut. Altfel nu-mi explic de ce la fiecare masă s-a repetat aceeaşi scenă. Cel de sus, din dreptul lui 12, Ziua mă rog, 12, Noaptea a început să pună în farfuria primului din dreapta sa o bucăţică de plăcintă de mărimea unei găluşti. Cînd a încheiat naveta lingurii de la tavă la farfurie, a trecut la următorul. Mergea în sensul invers acelor de ceasornic. Cel din dreptul lui 6, Seara sau, mă rog, 6, Dimineaţa s-a pus în mişcare tot în sensul invers acelor de ceasornic. Cînd cel de la 12 l-a dat gata pe insul din stînga mea, cel de la 6 l-a terminat pe vecinul din dreapta. Şi astfel, cei doi au reuşit să facă un cadran de ceasornic nevăzut. Nu ştiu dacă tovarăşii de masă au ajuns la aceeaşi concluzie ca şi mine. Am motive să cred că nu. Asta, deoarece ei s-au apucat să mănînce, de cum li s-a aşternut în faţă, Plăcinta rusească «Rasstegase» cu somon. Eu însă m-am lansat într-o veritabilă aventură ştiinţifică, deoarece mi-am dat seama că trebuie să amîn pe cît posibil momentul fatal al halirii primului fel. Aşa-zisa plăcintă nu era mai mare decît o măslină. Dacă-mi puneam mintea, sau, ca să fiu mai precis, stomacul, o lichidam dintr-o singură înghiţitură. Da, dar după asta ce făceam? Mă uitam din nou pe pereţi? Îi ştiam pe de rost. Mă apucam să citesc din nou Meniul? Mi se acrise de el. Prindeam să aşez şi să reaşez tacîmurile? Trecusem prin experienţa asta. Singura soluţie era ca, după ce încheiam calculele intelectuale, să mănînc găluşca milimetru cu milimetru. N-aveam un microscop la îndemînă, dar, pentru a realiza că mănînc totuşi ceva, ar fi trebuit să tai găluşca în felii la nivelul unei molecule. Aşa am procedat cu fiecare din cele opt feluri de mîncare. Asta, pentru că prînzul cu Vladimir Putin era orice – concert, dat fiind că orchestra prezidenţială a cîntat tot timpul, spectacol de dans tematic, dat fiind că ospătarii baletau în jurul mesei, simpozion pe tema relaţiilor româno-ruse, dat fiind că la toate mesele, inclusiv la a mea, partea română angajase discuţii pasionante cu partea rusă pe această temă de larg interes – numai masă nu. Colac peste pupăză, felurile erau servite într-un ritm atît de rapid că n-aveai timp să te întrebi nici ce ai mîncat. Într-o oră şi ceva, din care trebuie să scădem numeroasele şi, mai ales, substanţialele momente politice – toasturi, decorarea unui rus de către Ion Iliescu –, au trecut prin faţa mea, ca ferestrele unui accelerat prin faţa şefului de haltă, toate felurile din Meniu. Fiecare servit cu mijloace evident disproporţionate faţă de mărimea mîncării propriu-zise. Comparaţia cu amorul nu e deloc exagerată. Mîncatul propriu-zis, activitate umană pentru a astîmpăra foamea, era doar un pretext pentru tot felul de farafastîcuri. De la păşirea celor doi în ritmul marşului cîntat de orchestră pînă la sutele de gesturi, pe cît de complicate, pe atît de inutile, iscălite de ospătari prin aerul oficial al sălii. Nu mîncasem aproape nimic. Asta, după ce aşteptasem vreo două ore flămînd, strîns de gulerul cămăşii albe, încordat să nu-mi boţesc costumul. Şi, pentru ca să fie şi o culme a ghinionului, la plecare, Vladimir Putin a luat-o pe partea cealaltă a sălii. Potrivit Protocolului, Ion Iliescu i-a făcut cunoştinţă cu cîţiva dintre cei care-l însoţiseră aici. Vladimir Putin a strîns mîna fiecăruia. Chiar dacă eram sigur că nu reţinu nici măcar fizionomia celui prezentat, totuşi nu putea să nu-mi fie ciudă că nu dăduse mîna şi cu mine. Cumplitele încercări prin care trecusem ar fi fost compensate (cît de cît) de şansa de a mă făli la Bucureşti că am dat mîna cu însuşi Vladimir Putin. Ajuns, în fine, dincolo de zidurile Kremlinului, am luat-o la goană. În căutarea unui restaurant! ”
Mai puţin familiarizaţii se aşază oriunde. Înţelepţii însă, veteranii banchetelor şi meselor oficiale, caută totdeauna vecinătatea doamnelor. Nu ca să le facă curte, cum s-ar putea crede imediat, la aşa ceva putînd să te consacri în timpul liber, ci din cunoașterea adevărului simplu, dar vechi de cînd lumea, că, în general, doamnele nu beau. Sticlele aşezate pe masă după regula grupurilor vor arăta altfel avînd în dreapta şi-n stînga femei, decît cînd ai bărbaţi.
Orice cantitate de băutură e fatal limitată
Desigur, pot fi aici şi excepţii, unele chiar dramatice. La primul banchet din călătoria în Iugoslavia m-am aşezat lîngă o daneză care, în primele minute de la aşezarea sticlelor pe masă a reuşit să dea gata nu numai porţia ei, dar şi pe a mea şi pe a altora. E vorba aici, ca şi în viaţă, de riscurile meseriei. Foarte important la o masă oficială e timpul în care se petrece acţiunea. Obişnuit, un banchet se împarte în două etape distincte: partea întîi şi partea a doua. Cele două etape pot fi diferenţiate după o mulţime de criterii: de la decăderea solemnităţii oaspeţilor în aşa hal încît unii se iau de gît cu chelnerii, pînă la momentul transformării farfuriilor în scrumiere şi a cozilor de flori în scobitori. Cel mai important criteriu din punctul nostru de vedere, al meselor oficiale ca fericite prilejuri de a bea şi a mînca pe gratis, este însă altul: situaţia cantităţii de băutură consacrată de către gazde oaspeților. Căci, oricît de fericite ar fi gazdele că ne au drept oaspeţi, stare mărturisită, de altfel, nu numai de toasturile ridicate pe la banchete, dar şi de surîsurile care apar, ca la o comandă, pe faţa oricărei gazde, ori de cîte ori o întîlneşti întîmplător, pe coridoarele hotelului, pe stradă, chiar şi la toaletă, ele nu pot trece peste o lege inexorabilă, descoperită de Arhimede, mi se pare: Orice cantitate de băutură e fatal limitată, nu numai prin recipientele care o conţin, dar şi prin banii cu care trebuie s-o cumperi.
În consecinţă, dacă veţi observa că-n preziua banchetului final gazdele vă surîd cu mai mare insistenţă ca altădată, fiţi aproape sigur că ele îşi ascund astfel o întrebare care le frămîntă încă de dimineaţă: Oare, un litru de vin de fiecare ajunge?
Astfel se face că orice masă oficială din lume se împarte în două etape, diferite între ele ca nişte ore istorice: Prima parte, în care cantitatea de băutură e suficientă, a doua, în care aceasta a scăzut în chip neliniştitor.
Nu trebuie să mai dovedesc importanţa acestui lucru pentru un turist cu experienţă. Întreaga sa activitate trebuie să se concentreze în prima parte a banchetului. E timpul cînd poţi cere încă o sticlă (arătînd-o pe cea goală, asemenea unui trofeu sportiv), deoarece, mai mult ca sigur că ospătarul o va aduce. E timpul cînd, făcînd-o pe specialistul, te poţi interesa pe lîngă ospătar dacă nu cumva au vin roşu pentru că vinul alb nu intră în preferinţele tale. E timpul cînd poţi cere orice pentru că nu peste mult timp această oră de glorie va lua sfîrşit. În cea de a doua parte a banchetului, pentru că de aceasta e vorba, orice rugăminte adresată ospătarului va fi zadarnică. – Da, imediat, va surîde acesta amabil, ascultîndu-te cu maximă politețe, şi, cînd ai auzit acest, da, imediat, trebuie să fii sigur că ospătarul nu va mai reveni înainte de sfîrşitul banchetului. E drept, peste cîtva timp, văzîndu-l de cealaltă parte a mesei, îi vei face semn cu tradiţionalul pocnet al degetelor. – Da, imediat, va răspunde din nou ospătarul. Un rol deosebit la banchete, dineuri, mese oficiale îl joacă, desigur, spiritul de observaţie. În timp ce gazdele se împleticesc în nesfîrşite amabilităţi, în timp ce comeseanul sau comeseana din faţa ta se străduie să-şi amintească cum îi spune pe româneşte mămăligii cu sarmale, mîncare pe care a gustat-o din plin în călătoria la noi, tu trebuie să fii cu ochii în patru şi să observi:
– dacă cei de la masă beau mai mult vin roşu sau vin alb.
– dacă, în afară de vin, gazdele au pus la bătaie şi nişte sticle de bere.
Observaţiile rapid prelucrate, se transformă în hotărîri. În călătoria din Iugoslavia am observat, încă de la primul dineu, că ceilalţi din grup nu prea se înghesuiau la vinul alb. E de înţeles că, din acel moment, la întrebarea: vin alb sau vin roşu? rostită de ospătar înainte de a pune sticla pe masă, am răspuns invariabil: alb. Tot în călătoria asta, de un mare folos mi-a fost străvechea învăţătură, pusă şi pe versuri, potrivit căreia: vin după bere/ O plăcere/ Bere după vin/ E un chin. Observînd că gazdele înzestrau fiecare banchet şi cu cîteva sticle de bere, la începutul mesei, cînd toată lumea cerea vin, eu solicitam bere. Vinul, urmînd după bere, era o plăcere. Încercînd să mă imite, adică reclamînd şi ei bere, unii au trăit din plin învăţătura chinului corespunzător berei după vin.