Într-un colţ al biroului se află seiful misterios. E un seif de vreo jumătate de tonă, cu două rînduri de pereţi din oţel inoxidabil, care n-a fost deschis de peste 50 de ani, deoarece vătăşelul primăriei de atunci a murit atacat de nişte guguştiuci turbaţi, şi- a dus cu el, în mormînt, secretul cifrului. Din cînd în cînd, cîte un nou venit în fruntea satului își propune să-l deschidă, sfîrşind prin a se lăsa păgubaş. Asta deoarece, de fiecare dată, s-a întîmplat ceva care a curmat acţiunea tocmai cînd era pe cale să se împlinească magistral.
După instaurarea Republicii, „Scînteia” a consacrat seifului un larg articol, care demasca, printre altele, şovăiala tipică ţăranilor mijlocaşi, evidentă în reticenţa de a se înscrie în GAC, în întrebările tendenţioase puse la orele de învăţămînt politic şi în refuzul de a răspunde reporterilor de tip nou. Un exemplu de astfel de şovăială împotriva căreia oamenii muncii de la sate trebuie să lupte din răsputeri „pînă la ultima picătură de sînge” – scria ziarul – îl constituie atitudinea lui Guriţă Parvana, preşedintele Consiliului Popular al comunei Vintileasa, care n-a deschis nici pînă acum seiful din birou, moştenire a trecutului de neagră asuprire. Urmare a acestui articol, Guriţă Parvana a fost eliberat din funcţie pentru slăbirea continuă a vigilenţei revoluţionare. Cînd peste sat s-a abătut lupta împotriva Devierii de dreapta-stînga, Guriţă Parvana a nimerit în compartimentul Devierii de dreapta. Arestat, s-a trezit cu cinci ani de muncă forţată la Canal. În anii 1955-1956, a fost eliberat în cadrul luptei pentru eliminarea exceselor grupului Pauker-Luca.
N-a trecut însă mult, şi Vintileasa a cunoscut valurile luptei împotriva împăciuitorismului mic burghez. Cum Guriţă Pavana era singurul din sat pe o listă cu suspecți de la Departamentul Securităţii Statului, a fost din nou arestat şi condamnat. Anul 1968 i-a adus eliberarea şi reabilitarea ca victimă a stalinismului. Numele său a fost citat chiar de Ceauşescu în discursul dedicat procesului Pătrăşcanu. Cei de la judeţ, extrem de sensibili la noul Conducător, l-au pus din nou în fruntea comunei pe Guriţă Parvana, evident, după un curs scurt, intensiv, la Academia „Ştefan Gheorghiu”.
Evenimentele din decembrie 1989 l-au prins în postul de preşedinte al Consiliului popular Vintileasa. Noul regim l-a arestat, sub acuzaţia de complicitate la genocid. Totul a pornit de la Culiţă Magheru, un flăcău din sat pe care 22 decembrie 1989 l-a prins prin preajma Televiziunii. Căuta de dimineaţă strada Frunzişului, unde funcţiona un atelier clandestin de caiele, pentru care, de altfel, şi venise la Bucureşti. Şi-n timp ce bîntuia prin Pangrati, întrebînd în dreapta şi-n stînga de strada Frunzişului, mulţimea de revoluţionari l-a luat pe sus şi l-a dus cu ea direct în studioul nr. 4. Aici un tip în scurtă de piele, cu o privire metalică, l-a întrebat de unde e, şi aflînd că-i dintr-un sat, l-a îndemnat să vorbească în numele ţărănimii muncitoare, ţinute pînă atunci în bezna dictaturii.
Culiţă Magheru se codi.
Nu mai fusese niciodată la televiziune. Se uita, e drept, cîte o dată, destul de rar, cînd treburile îi îngăduiau, la televizor, și atunci la emisiunea Floarea din grădină. În studio erau invitați debutanți într-ale cîntecului popular. Culiță Magheru, neînsurat de o eternitate, se uita cu jind la junele cîntărețe, pe care le credea de la țară, cînd mai toate erau contabile sau casierițe de gări sau magazine. Nu-şi imaginase însă că poate fi atîta hărmălaie. Se trezi deodată în faţa camerei de luat vederi. Punctul roşu îl sperie atît de tare încît dădu drumul unui discurs în care amestecă tot ce-l durea şi tot ce auzise pînă atunci în jur. Cum avea pică pe Guriţă Parvana, de cînd acesta îi pusese în vedere să nu mai meargă pe bicicletă cu mîinile luate de pe ghidon, îşi descărcă toată antipatia ţinută pînă atunci în el. Aşa se face că Guriţă Parvana deveni complice la genocid. Fu arestat la cîteva zile după executarea lui Ceauşescu.
Seiful rămase însă neatins.
Noul şef al comunei, preşedinte al Cooperativei de consum, nu-i dădu nici o atenţie, ocupat cum era să navigheze pe apele tulburi ale primilor luni de democraţie. După alegerile locale din 1992, veni în fruntea satului Vasile Mărgăritaru, plecat din Vintileasa cu ani în urmă ca achizitor de pene de gîscă şi întors pe la mijlocul lui 1991 ca membru din tată-n fiu al Partidului Naţional Liberal. Urmă în viaţa satului o lungă perioadă de jaf la drumul mare. Noul primar se strădui din răsputeri ca totul să fie distrus sau, în cel mai rău caz, furat. Dispăru astfel pînă la temelii mîndrul sediu al CAP-ului. Dispărură tractoarele, semănătorile, combina, cişmeaua, cu apă cu tot. Într-o noapte se prăpădi şi sistemul de irigaţii. Cei din Vintileasa luară totul, de la aspersoare pînă la conductele din beton. Un grup voi să ia şi seiful, argumentînd că era bun al întregului popor. În realitate intenționau să-l vîndă la fier vechi, iar cu banii obţinuţi, să meargă la Instambul, pentru a veni înapoi cu un transport de portocale modificate genetic. Primarul n-avu nici o obiecţie. Dinspre el puteau să ia şi sediul. Nu condusese în viaţa lui nici măcar o căruţă, d’apoi un sat atît de năzuros precum Vintileasa. De cînd fusese ales, cu un procentaj zdrobitor, datorită numelui său, care plăcuse celor din Vintileasa cum suna, Vasile Mărgăritaru şedea închis în birou şi juca şah cu sine însuşi. Grupul renunţă pînă la urmă. Seiful cîntărea o jumătate de tonă. Luatul şi transportatul pînă acasă costau enorm. În plus, toţi se gîndiră, fără să şi-o spună, că va fi extrem de dificil să-l împartă între ei. Astfel, seiful rămase la locul lui. Şezu acolo, în colţul biroului şi în timpul celui de-al treilea primar, ajuns în fruntea satului după alegerile locale anticipate, provocate de dispariţia lui Vasile Mărgăritaru, într-o noapte. Plecase aşa cum venise. Organele însărcinate cu anchetarea dispariţiei găsiră camera unde şezuse cu chirie neatinsă, ba chiar niţel și prăfuită, încît şeful echipei se întrebă dacă locuise, totuşi, cineva acolo. Satul se interesă de zvonurile privind soarta lui doar pentru puţin timp. Se află, la un moment dat, c-ar fi plecat din Vintileasa cu un circ ambulant, la care el se angajase ca înghiţitor de flăcări de rezervă. Nimeni însă nu-şi amintea să fi trecut prin sat sau măcar la cîţiva kilometri de el vreun circ ambulant. Noul primar dovedi chiar de la început o energie înfricoşătoare în recuperarea bunurilor furate de la stat de către vintileşteni. Graţie campaniei sale turbate, în nici o lună pe locul fostului sediu al CAP se ridică un vagon de cărămizi, în cea mai mare parte fărămiţate, bucăţi de fiare, cuie, lespezi de ciment.
Cu aceeaşi energie neobişnuită, capabilă să ridice de la pămînt, cîţiva metri, o căruţă plină cu fîn, noul primar aduse înapoi la CAP-ul care nu mai exista, vitele furate pe la începutul lui ’90. Multe dintre acestea ajunseseră într-un hal fără de hal. Boilor le căzuseră coarnele. Caii aveau mari smocuri de păr smulse, de se vedea pielea sîngerîndă. Mai tîrziu, prin 2005, cînd primar ajunse Niculae Tabarcea, un om iute la minte, întreprinzător pînă în măduva oaselor, unul dintre aceşti cai, singurul rămas în viaţă, de altfel, fu închiriat pe bani grei Ministerului Turismului, care plănuia construirea în Vintileasa a centrului de cultură şi agrement Bordeiul Sfintei Vineri. Calul atît de nenorocit urma să fie, în viziunea mai marilor de la Bucureşti, mîrţoaga pe care Făt-Frumos o transformă într-un mîndru bidiviu. Din toată afacerea, singura cîştigată rămase primăria din Vintileasa. Proiectul ajunse praf şi pulbere. În primul rînd, pentru că interpreta Sfintei Vineri, o actriţă sexy, cu un renume suspect în Capitală, ceru o sumă exorbitantă de bani, motivînd că noul rol îi cerea să devină hidoasă. În al doilea rînd, ministrul căzu de la Putere în cadrul unei remanieri guvernamentale mai mult decît spectaculoase. Vacile strînse de noul primar rămăseseră doar într-o ţîţă, iar armăsarii, totalmente impotenţi. Noul primar nu disperă. Ar fi reuşit să aducă înapoi la CAP, pînă şi vitele demult tăiate şi demult făcute friptură dacă, din nefericire pentru el şi din fericire pentru cei care cumpăraseră carne din Vintileasa, n-ar fi venit alegerile locale, cîştigate de un adept al restituirii definitive şi totale: Vasile Cutruliță.
Chiar din primele zile ale mandatului său, Vasile Cutruliţă trecu la retrocedări pe scară largă în favoarea foştilor proprietari. La primărie se strînseseră doi saci de cereri de retrocedare, unele mai intersante decît altele. Se solicită în materie de terenuri cam tot ce era sub o construcţie sau sub un produs al minţii şi braţului. Un cetăţean din Australia, urmaşul unor emigraţi de acum un secol, revendicase în numele membrilor familiei o bucată din şoseaua Floreşti-Vidra. Primarul le-o înapoie fără să clipească, deşi în cerere aceia precizau că vor să ridice pe pămîntul retrocedat o fabrică de imitaţii de buzunare de cangur, dovedite deja ca excelente înlocuitoare ale poşetelor din piele de crocodil. Altcineva, din Alaska, cerea încăperile bibliotecii comunale, pretinzînd că acum cincizeci de ani bunicii săi avuseseră aici o moară cu zbateri, arsă de la un trăznet, transformată în dormitor pentru tractorişti fruntaşi prin anii ’50, ajunsă bufet sătesc în epoca mandatarilor, devenită apoi, după interzicerea acestei forme de comerţ, bibliotecă comunală, închiriată la începutul lui ’91 de un ospătar din Floreşti pentru a face din ea un cazinou.
Noul primar acceptă, fără să clipească retrocedarea sediului primăriei. Pretendenţii erau urmaşii unui copil din flori ai boierului Doru Durbacă, stăpîn cîndva peste aproape jumătate din sat. După 1990, o româncă din America veni val-vîrtej în Vintileasa, se apucă de căutat prin arhiva primăriei aruncată în pod, sub cîrpe, piese de plug, un gramofon care funcționa dacă-i administrai un pumn, coada unui topor cu care se bănuia că se comisese o crimă oribilă, pentru a alcătui o listă de martori dispuşi să spună orice doar cu zece dolari, şi, în final, deschise un proces împotriva sentinţei prin care fiul natural al boierului fusese declarat unic moştenitor. Cum fiul murise demult, într-o încăierare la un joc de cărţi ilegal, instanţa dădu cîştig de cauză americancei noastre. Cu patalamaua la mînă aceasta trecu la a doua fază campaniei sale: retrocedarea averii. Prin cereri, memorii, ba chiar şi printr-o zi de greva foamei, ea reclamă înainte de toate sediul primăriei. Deşi n-avea nici o dovadă asupra clădirii, sediul fiind ridicat în anii Ceauşescu, ea se lansă în interminabile amintiri orale despre căsuţa în care copilărise, cu muşcate în ferestre, cu podeaua pe care o dădea uşor la o parte cînd tătăl ei se întorcea acasă de la oraş, despre mirosul de gutui coapte care îi impregnase trecutul. Noul primar rezolvă printre primele cererea americancei. Înainte chiar ca aceasta să-şi ia în primire clădirea, el plecă de acolo, mutînd sediul primăriei într-o anexă a brutăriei satului.
Seiful rămase la locul lui.
Americanca nu se hotărîse încă dacă trebuie să-şi amintească plîngînd de casa de bani a tăticului moştenit de acesta de la bunicul, care bunic o cumpărase de la Viena, într-o călătorie întreprinsă înainte de primul război mondial pentru a apărea la Curtea Imperială drepturile românilor din Transilvania. Până la urmă însă renunţă, sfătuită de avocaţi, să revendice seiful:
Deschiderea lui, posibilă doar prin explozie controlată de la distanţă ar fi costat-o enorm.
În ultimul timp se înmulţiseră accidentele tragice provocate de aruncarea în aer a obiectelor inutile, şi autorităţile, decise să rezolve problema, impuneau condiţii înfricoşătoare celor care cereau autorizaţii pentru a provoca o explozie controlată. Deschiderea seifului prin plantarea în burta lui a unei grenade defensive ar fi impus ridicarea unui zid din beton de jur împrejur, atingînd, ca înălţime, doi metri, şi ca grosime o jumătate de metru, instalarea la o distanţă de cel puţin un kilometru a unui coridor de jandarmi în combinezoane de azbest şi cu măşti împotriva gazului de luptă şi cu dopuri antifonice în urechi, de calitatea celor folosite de cosmonauţi, la ieşirea din nava spaţială, împotriva muzicii stelelor.
O dată trecută furia retrocedării, primăria îşi recăpătă sediul, graţie unei hotărîri judecătoreşti fără drept de recurs, şi noul primar, victorios în alegerile anticipate, hotărî să scoată seiful la licitaţie internaţională. Echipa de experţi a unei celebre case new-yorkeze făcu o descoperire senzaţională. Seiful beneficie de un tratament agresiv cu izotopi radioactivi. După cincisprezece minute de bombardament, sub stratul de metal prim, apăru o tăbliţă cu litere latineşti. Un specialist NATO în criptologie, chemat de urgenţă, descifră în text precizarea că seiful data din timpul retragerii romane din Dacia. Se pare – îşi dădură istoricii cu presupusul – că soldaţii Imperiului încercară să-l ia cu ei, la Roma, dar, în cele din urmă, renunţaseră, abandonîndu-l pe teritoriul de azi al comunei Vintileasa. Din acest moment soarta seifului intră în ceaţă, nimerind, cum ţinea să sublinieze un membru al Academiei, într-o pată albă a istoriei naţionale. Descoperirea aprinse imaginaţia întregii ţări. Primăria primi de îndată un val uriaş de scrisori şi faxuri, pline cu fel de fel de ipoteze asupra posibilelor lucruri din seiful încă nedescuiat. După unii, dincolo de uşa blindată, făcută să reziste şi la temperatura provocată de explozia Galaxiei, se află comoara Regelui Decebal, atît de căutată timp de veacuri, încît Sarmisegetuza devenise un codru bătrîn, cu arbori cotaţi în aur la export. După alţii, înăuntru, mai precis într-o nişă secretă de pe una din poliţe, se găseau documente senzaţionale pentru a dezlega enigma prăbuşirii Imperiului Roman. Nu puţini erau şi cei care susţineau că totul rămînea o simpă excrocherie, tăbliţa fiind realizată de o faimoasă bandă de falsificatori de surse istorice sigure.
Întregii tărăşenii i se puse capăt cîteva zile mai tîrziu, cînd şeiful fu deschis în cadrul unei ceremonii transmise în direct de posturile de televiziune.
Era o dimineaţă de primăvară bătrînă. Trecuse demult noutatea colţului de iarbă, a florilor gingaşe, a văzduhului tulburător. Iarba devenise de un verde întunecat şi se întărise. Florile mai aveau un pic şi cheleau. Văzduhul şedea să treacă în căldura grea a verii. Pe la 10, cînd începură pregătirile pentru deschiderea seifului, în jurul căruia se ţeseau, zi şi noapte, legendele, o tăcere uriaşă căzu peste sat. De obicei, la această oră lumea era la cîmp. Chiar şi cei care nu se mai omorau cu munca, străduindu-se să stea degeaba cît mai mult şi mai convingător pentru a beneficia de ajutor social, n-aveau curajul să facă zgomot. Aşezaţi la barul Arizona, noul şi energicul concurent al barului Mary and John, deschis în fosta baie comunală, în primele luni ale lui ’90, beau bere cu gesturi mici, şi vorbeau în şoaptă, fără să-şi dea seama de ce. Acum însă tot satul se afla pe tăpşanul din Vintileasa Deal, unde urma să fie deschis seiful. Mulţi veniseră cu inima strînsă. De cîteva zile, răvăşea satul zvonul potrivit căruia seiful ascundea microbii ciumei negre. Se spunea că, la deschidere, respectivii aveau s-o zbughească afară, lovind năprasnic pe cei de la faţa locului mai întîi şi pe cei aflaţi în aer liber, ridicaţi de la pămînt cel puţin un metru, mai apoi. Cu toate acestea, se prezentaseră cu mic cu mare:
Curiozitatea fusese mai puternică decît spaima de molimă.
Acasă rămăseseră puţini. Vasile Purdel, care avea de rezolvat un transport de droguri, Ioana Carabă, care nu terminase pregătirile pentru nunta fiicei, Culai Bosîncel, care se baricadase în casă, punîndu-şi la uşi şi ferestre un dispozitiv electornic de alarmă împotriva efracţiei, adus din Italia de băiatul său cel mare, care-l şterpelise de la o filială a unei bănci internaţionale. Pentru orice eventualitate, specialiştii îmbrăcaseră costume protectoare împotriva microbilor, se vaccinaseră împotriva insectelor încă nedescoperite şi aveau mari tuburi de oxigen pentru scufundarea la mari adîncimi, tuburi folosite de militarii americani pentru a da cu mătura prin Strîmtoarea Karababa, din Oceanul Indian, singurul loc din lume pentru trecerea submarinelor atomice dintr-o parte într-alta a lichidiului planetar. Din asistență făceau parte istorici de renume, specialişti în numismatică, turişti străini în trecere prin Vintileasa, convinşi că participă la un ritual local de către reprezentantul firmei de turism, un şmecher fără pereche, agenţi în civil ai serviciilor secrete româneşti şi nu numai. Singurul care refuzase categoric să-şi ia măsuri de precauţie fusese deputatul de Vintileasa, preocupat să nu scadă în sondaje. Pentru descuierea propriu-zisă fusese adus un faimos spărgător de bănci, descoperit de autorităţi într-o închisoare din celălalt capăt al ţării, unde fusese transferat contra unei uriaşe sume de bani, deoarece numai acolo, în provincia de toţi uitată, putea exersa zilnic tehnicile de efracţie pentru a nu-şi ieşi din mînă. Era ştiut în lumea spărgătorilor că, după o lună de şedere, mîna îşi pierdea îndemînarea şi, ceea ce era mai grav, se micşora şi nevoia interioară de a da spargeri, astfel că mulţi dintre cei arestaţi şi condamnaţi ieşeau din închisoare hotărîţi să se dedice actelor de caritate.
În tăcerea din jur, specialistul se apropie de obiectiv şi, pînă să se dezmeticească mascaţii, cum li se spunea în popor celor din trupele DIAS, seiful era larg deschis. Totul se petrecu atît de repede încît asistenţa se frecă la ochi. Aveau impresia că seiful nu fusese niciodată închis, că el fusese dintotdeauna aşa, cu uşa dată în lături şi rafturile expuse privirii. Curajosul descuitor, care dăduse deoparte rîzînd costumul de protecţie oferit, vîrî mîna înăuntru. După cîteva clipe şi-o retrase, îşi îndreptă spinarea şi întoarse spre mulţime o faţă elocventă pentru tot ce avea de spus:
În seif nu se află nimic!
Acesta a fost momentul decisiv, responsabil de imensul tărăboi stîrnit ulterior. Nimeni nu voia să-l creadă pe specialistul din penitenciar. Cum, adică, gol? se întrebau, nedumeriţi, cei mai mulţi. Isteţii, ce nu lipsesc niciodată din asemenea împrejurări, găsiră iute explicaţia. Specialistul şterpelise un plic de pe policioara de sus.
– Păi noi n-am văzut nimic! obiectară cei cu bun simţ. Cei isteţi le aruncară o privire lungă. Se găseau în ea, amestecate, de toate: dispreţ, pentru că erau atît de naivi şi, uimire ostentativă, la atîta prostie şi mîndrie că ei s-au prins. – Cum să-l vedeţi?! Omul e atît de bun la şterpelit c-ar fi în stare să lase o fată mare borţoasă fără ca aia să-şi dea seama cînd şi cum s-a întîmplat. A vîrît mîna, a luat plicul şi l-a vîrît în buzunar. Cu toate aceste explicaţii nimeni nu voia să creadă că seiful era gol. Aşteptaseră momentul acesta, o lună de zile şi mai bine. Îşi dăduseră cu presupusul despre ce ar putea fi înăuntru. Făcuseră pariuri grele. Şi acum, iată, seiful era gol. Nu, aşa ceva era imposibil. Şi sub puterea acestui sentiment, şedeau cu toţii nemişcaţi în soarele tot mai iute, în tăcerea tot mai adîncă, îngroziţi la gîndul că vor trebui pînă la urmă să se întoarcă acasă.
Și nu oricum, ci groaznic de dezamăgiți.