Șoseaua Ajaccio-Bonifacio, din Corsica, trece prin mica localitate Olmeto. Dacă ar fi după ea, după șosea, n-ar trece. Ce dracu să vezi într-o mică localitate din Corsica? În drumul spre Bonifacio se ridică un lanț muntos și ca să-l treci (pe cale terestră, firește, aerian nu-i nici o problemă), trebuie s-o iei musai pe firul văii, pe fundul căruia se află localitatea.
La intrarea în sat, un semafor funcționînd după principiul Un ochi plînge, unul rîde, lasă să treacă mașinile doar într-un singur sens, pe o singură bandă, deși drumul e de două, una pe un sens, cealaltă pentru sensul invers. Drumul prin sat are două benzi. De ce e voie doar pe o bandă? Cealaltă e scormonită de gropile și șanțurile unei lucrări de canalizare?
Nu.
Una dintre benzi aparține exclusiv localnicilor. Pe ea circulă per-pedes bravii corsicani rurali.
Vara mai ales, șoseaua spre Bonifacio e intens circulată. Semaforul creează cozi de cîțiva kilometri atît pe sensul Ajaccio-Bonifacio, cît și pe sensul Bonifacio-Ajaccio.
Explicația ciudățeniei?
În Corsica, porțiunea de șosea care trece printr-o localitate aparține puterii locale. Primăria din Olmeto a găsit de cuviință că trebuie să asigure bravilor săi locuitori posibilitatea de a merge cum le taie capul pe șoseaua ai cărei proprietari sînt. Prin urmare, o bandă e a celor din sat, iar cealaltă, semaforizată, străinilor care trec prin localitate de la corsicani pînă la marțieni.
*
După opt seara, Ajaccio se pustiește. Ici colo vezi cîte un bar sau un restaurant deschis. Prăvăliile, toate, au tras obloanele încă de pe la șase. Au rămas în viață doar dughenele ținute de chinezi și de arabi. Tipic provinciei din toată lumea și din toate timpurile.
*
În față la Spar, pe cînd mă pregăteam să intru, mă abordează fără complexe o adolescentă bălaie, ținînd în mînă casca de motociclist. Vrea o țigară. Și evident, un foc.
Nu e prima dată în Franța cînd întîlnesc tineri care cerșesc țigări de la cei întîlniți în cale, în timp ce ar putea cerși droguri.
*
TF3 are de la 19, în cadrul jurnalelor dedicate Provinciei franceze, jurnalul de Actualități Corsica mea. Abundă știrile cu împușcături. La finele emisiunii, doi tipi – un bărbat și o femeie – te inițiază în lumea corsicană. Aflu astfel, într-o seară, cînd, neavînd ce face, urmăresc jurnalul pînă la genericul din final, că piciorului i se spune pede. Și-ntr-o altă seară, cînd m-am întors la hotel mai devreme, că în corsicană statuii i se zice statula.
Ca să vezi!
*
Un băiețaș în trening și bascheți îmi cere un euro și 80 de cenți pentru a merge cu autobuzul.
Nu pare a fi cerșetor.
Îi dau doi euro, deoarece n-am mărunt ca să-i dau 80 de cenți. Și mă gîndesc că s-a pricopsit cu 20 de cenți, dacă într-adevăr, își cumpără bilet de autobuz.
*
Magazinele, muzeele, instituțiile publice sînt închise între 12 și 16, dînd curs legilor siestei de tip meridional. Nicăieri în lume n-am întîlnit ca la Ajaccio graba proprietarilor de a strînge marfa din stradă și a o vîrî înăutru și a trage (cu zgomot) obloanele.
Parcă vine un atac aerian, nu siesta.
*
Un bolovan e doar un bolovan. Asta pînă se află că pe el a stat un fund celebru. Al lui Napoleon sau al lui Iuliu Cesar. Pentru a-l privi cu nețărmuit respect, trebuie să știi că nu e un bolovan ci un bolovan istoric. Pînă marți, 31 decembrie 2008, știam că hotelul Palazzo U Domu e pe strada Bonaparte. Luni seara am citit în ghid că Bonaparte e una dintre cele trei străzi care pornesc de la Ajaccio Citadel, fortăreață construită de genovezi în 1492 (anul fondării Ajaccio). Strada pe care se află hotelul meu a devenit brusc interesantă.
Ca și Citadel (actualmente cazarmă militară) pe lîngă care am trecut în fiecare seară fără să-i dau prea mare atenție.