(Din Istoria literaturii proletcultiste, în pregătire pentru tipar)
Cu toată gravitatea pe care o înfăţişează realitatea inegalităţii opiniilor, a împărţirii scriitorilor în îndrumători şi îndrumaţi, efectele asupra creaţiei ar fi fost mult atenuate dacă îndrumătorii n-ar fi fost marcaţi, ca toţi publiciştii şi, într-un fel, ca toţi oamenii, de subiectivism, de credinţa în adevărul absolut al punctului lor de vedere, de simpatii şi antipatii. Conferind unor scriitori şi publicişti putere asupra destinelor literaturii, perioada 1947-1953 întreține, ca şi în cazul altor situaţii, o imensă iluzie:
Aceea a principialităţii desăvîrşite a îndrumătorului, a unui îndrumător perfect obiectiv în gesturile şi atitudinile sale.
E semnificativ că numeroase articole de la vremea respectivă trădează credinţa într-un scriitor de tip nou, nu numai prin ceea ce secreează, dar şi prin felul cum se creează. Istoria literaturii române, dar şi istoria literaturii universale statorniciseră anumite trăsături ale procesului de creaţie, evident diferite de cele ale procesului muncii într-o uzină. În anii 1947-1953, sub semnul făuririi unei literaturii deosebite de vechea literatură, se afirmă în presă şi la reuniunile scriitorilor, teza scriitorului de tip nou, al cărui proces de creaţie diferă spectaculos de cel al scriitorului de tip vechi.
Adoptarea Planului economic pe 1949, primul plan economic al țării, şi campania pentru depăşirea acestuia, provoacă în rîndul scriitorilor un entuziasm atît de puternic încît multe intervenţii publice văd deja procesul de creaţie ca desfăşurîndu-se de acum încolo în chip asemănător cu procesul muncii într-o întreprindere. În „Planul, scriitorii şi o istorioară“, Scînteia, 9 ianuarie 1949, Maria Banuş vede în adoptarea Planului economic pe 1949 începutul unei revoluţii în procesul de creaţie: trecerea la creaţia absolut planificată:
„… ne cerem nouă înşine stîrpirea năravurilor boeme care n-au dispărut cu totul din stilul nostru de muncă: adică delăsarea, dezordinea, descurajarea, superficialitatea. E şi aceasta una din formele anarhiei burgheze pe care prin munca planificată ce o vom duce o vom înlătura din calea noastră“ („Să depăşim şi noi, scriitorii, normele“, Scînteia, 18 ianuarie 1949).
Petre Dragoş, mult mai entuziast decît Maria Banuş (aşa cum el însuşi o arată, obţinuse Ordinul Muncii), ne pune la dispoziție o imagine sensibilă a influenţei Planului asupra vieţii şi activităţii unui scriitor:
„M-am sfătuit şi eu cu tovarăşul Plan, pînă ce din cifrele şi literele sale mi-am făcut şi eu un plan al meu. Planul spune: întreprinderile naţionalizate se vor gospodări în mod raţional. Planul meu răspunde: Te vei duce şi vei scrie o nuvelă despre gospodarii noi, adevăraţii gospodari ai bogăţiei poporului (…) Planul spune: Se vor îmbunătăţi metodele de muncă. Planul meu răspunde: Te vei duce şi scrie povestea unei inovaţii“.
Articolul se încheie cu o chemare energică adresată confraţilor de breaslă:
„Să ne angajăm tovarăşi scriitori, să ne angajăm să mărim şi noi, cantitativ şi calitativ, valoarea producţiei globale literare, să depăşim şi noi normele de pînă acum, tovarăşi! Să le lăsăm în urmă, aşa cum fac Banu Petre şi Roşca Marin şi Andrica Ludovic şi atîţi alţi tovarăşi din cîmpul muncii manuale (…)“.
Puncte de vedere asemănătoare pot fi surprinse şi în ancheta Contemporanului din 14 ianuarie 1949, „Scriitorii şi artiştii sprijină Planul Economic de Stat“, la care răspund E. Camilar, E. Jebeleanu, Camil Petrescu, Veronica Porumbacu, Giga Iuteş, Al. Şahighian, Mihail Sorbul. După Eugen Jebeleanu, adoptarea Primului Plan Economic deschide scriitorului, în materie de muncă literară, orizonturile unui salt de la haos la organizare:
„Înainte scriitorul avea proiecte. Acum îşi recomandă, după exemplul dat de clasa muncitoare, în frunte cu Partidul, Partidul nostru, un plan. E un salt ca de la Evul mediu la epoca de tehnicitate şi civilizaţie de astăzi.
Trecem, astfel, de la climatul improvizaţiei, al hazardului şi al fatalităţii (dacă m-o ajuta Dumnezeu şi dacă…) la era seriozităţii şi a încrederii depline în puterile noastre, bine chibzuite“.
Tot sub semnul promovării unui proces de creaţie de tip nou, sînt formulate public exigenţe privind asumarea responsabilităţii colective în materie de scris, menită a pune capăt aşa-numitului individualism scriitoricesc. Problema este pusă (cu timiditate încă) în „Principiul răspunderii colective“ (Flacăra, 26 noiembrie 1949):
„Se cere dezvoltarea temeinică şi consecventă a spiritului răspunderii colective pentru literatură. Mai stăruie încă de la unii dintre scriitorii noştri concepţia greşită după care răspunderea se limitează numai la ceea ce scriu ei. De aici – lipsa de interes pentru succesele colegilor, pentru dezbaterile creatoare în general. O atare atitudine este neîndoios o rămăşiţă a mentalităţii individualiste burgheze şi nu cadrează cu spiritul general în care trebuie să se dezvolte literatura, într-o ţară care a păşit pe drumul socialismului“.
În 1951, însă, situaţia se complică prin fermitatea cu care e afirmată deja problema. Conform articolului, Pentru o cotitură în munca de creaţie a scriitorilor noştri, semnat de Vasile Nicorovici în Contemporanul (28 septembrie 1951), o şedinţă cu membrii comisiilor care vor conduce şi îndruma activitatea secţiilor de proză, poezie, dramă, literatură pentru copii, satiră, umor şi critică literară, ținută în 21 septembrie 1951, a pus în dezbatere problema responsabilităţii colective, a ajutorului tovărăşesc între scriitori:
„Discuţiile au arătat că la foarte mulţi dintre scriitori tinde să se încetăţenească simţul responsabilităţii colective, trăsătură de caracter nouă, ilustrînd întărirea spiritului de partid în viaţa noastră literară“.
Din relatarea intervenţiilor se conturează un puternic curent în favoarea ajutorului tovărăşesc între scriitori prin intermediul Comisiilor Uniunii:
„Tov. Zaharia Stancu, arătînd că va fi primul care va cere ajutorul comisiei de proză pentru cel de-al doilea volum al romanului «Desculţ», a explicat foarte limpede ideea că secţiile de creaţie sînt un sprijin absolut necesar în munca scriitorilor: «Azi îi este cu neputinţă şi unui scriitor mai în vîrstă şi mai ales unui tînăr, să scrie de unul singur, fără ajutorul altor scriitori. Cine va încerca să scrie de unul singur va da opere cu multe slăbiciuni, care vor sluji mai puţin cauzei noastre»“.
O poziţie asemănătoare, dominată de nostalgia după întrajutorarea tovărăşească din producţie o împărtăşeşte şi Aurel Baranga:
„Tov. Aurel Baranga a arătat că scriitorii, aşa cum fac lucrătorii din fabrici, trebuie să discute greutăţile ivite în muncă, la locul lor de producţie. Un scriitor aflat pe poziţia clasei muncitoare trebuie să renunţe la vechiul mod de a munci şi la atitudinea de creator mic burghez infailibil. În momentul în care tranformăm problema literaturii mele în problema literaturii noastre – parte integrantă a cauzei generale a proletariatului, de felul cum noi vom răspunde la întrebarea integrez literatura mea în cauza generală a proletariatului? – în aceeaşi măsură vom răspunde şi celeilalte întrebări: devin sau nu un scriitor combatant, un scriitor care luptă pentru cauza poporului?“