În vara lui 1955, în toiul secerişului, cînd Vintileasa era plină de lume venită de la raion – activişti de partid, agronomi, ziarişti, funcţionari la Direcţia agricolă – toţi cu sarcina precisă ca muncile de vară să se încheie la timp, altfel erau trecuţi rapid la sabotaj, îşi făcu apariţia în sat un personaj mai deosebit de ceilalţi. Deja Vintileasa, ca şi alte localități din jur, nu se mai mira de oamenii noi, iviţi ca din pămînt pe uliţele satului. După o oarecare experienţă, se putea ghici cam de unde şi cu ce sarcină vine respectivul străin. Activiştii de la raion nici nu se mai deosebeau de cei din sat. Beau cot la cot la cot cu cei din Vintileasa, aveau amante, se pricopseau şi cu cîte un copil din flori, ba chiar, la o adică, nu se dădeau în lături să meargă la furat împreună cu localnicii. Inspectorii financiari erau de obicei bărbaţi copţi, graşi, cu pielea albă şi umedă, tîrau cu ei serviete uriaşe, burduşite cu hîrtii şi închise cu încuietori clămpănitoare. Îşi ştergeau mereu cefele asudate cu batista. Umblau de dimineaţa pînă seara în costume mototolite ca vai de ele, parcă atunci fuseseră călcate cu tractorul. Prin asta se deosebeau de inginerii agronomi, care erau tineri, abia atunci ieşiţi din facultate şi, de asta, extrem de politicoşi. Purtau bluze cu mîneci scurte şi sandale şi erau, în general, bine făcuţi. Ziariştii de la Bucureşti semănau la îmbrăcăminte cu inspectorii financiari. N-aveau însă seriozitatea şi cumpătarea acestora, cumpătarea oamenilor care lucrează cu cifre şi care ştiu că, indiferent de sex, vîrstă, de culoarea ochilor şi culoarea pielii, doi ori doi tot patru fac. Deşi, unii din sat, clonţoşi de felul lor, spuneau că, dimpotrivă, inspectorii financiari aveau această intîrziere somnoroasă în gesturi pentru a da timp lui doi ori doi să se facă patru, că, dacă s-ar grăbi, la o adică, ar putea face şi trei, trei şi ceva.
Dar acest străin ivit în timpul campaniei de recoltat nu semăna cu nimeni văzut pînă atunci în sat. Purta sandale de vară, închise într-o parte cu o cataramă al cărei cui lărgise puţin gaura din curea, astfel încît încălțările îi jucau într-o parte şi-n alta, ca şi cum ar fi mers pe gheaţă. Și mulţi, întîlnindu-l, abia se stăpîneau să nu-i spună să-şi facă o altă gaură în curea, strîngînd astfel mai bine sandalele pe picior, că altfel s-ar putea ca la un moment dat, grăbit fiind, să ajungă nu ştiu unde şi să calce într-o parte şi să-şi scrîntească glezna. N-aveau curaj, cum să-i spună aşa ceva unui om văzut întîia oară în viaţa lor?! Astfel că, în general, prima întîlnire cu el se termina în coadă de peşte. Purta pantaloni de doc, uşor boţiţi în tur, ca şi ai lor, cu o manşetă îngustă şi demodată, în care se adunase mult praf. Uneori el se apleca şi, răsucindu-şi manşeta, o curăţa atent, după care o netezea la loc. Cămaşa era din pînză groasă, în carouri, cu două buzunare mari în faţă, în care îşi ţinea, de obicei, pachetul de ţigări „Naţionale”. Dar ceea ce uimea la el cu adevărat erau gesturile sale rotunde şi mai ales liniștitoare. Păşea, vorbea, privea, asculta, cu o anume blîndă modestie, cu o vădită, enervantă preocupare de a părea că e un om de treabă. De multe ori, sîmbăta sau duminica seara, cînd satul ieşea pe la porţi, ca să sporovăiască absolut inutil, putea fi văzut mergînd pe şosea, ca prin somn, de parcă s-ar fi temut să nu stîrnească aerul din jur prin trecerea lui. Apărea cînd cei din sat se așteptau mai puţin. Apărea cu sandalele lui mari, cu ochii albaştri, leşinaţi, şi îi privea. Dar îi privea fără vreun scop anume, aşa cum ai privi un lac, sau o apă lină, surîzînd uşor, fără să-i deranjeze. Așa cum aveau să mărturiseau ei mai tîrziu, bănuiau în jurul lor un gol blînd, binevoitor, în care gesturile se simţeau în largul lor.
La început, acest fel de a fi îi făcură pe unii bănuitori. Crezînd că e cineva de la regiune, trimis să vadă cît de silitori sunt ei pe ogoarele înfrăţite, îl întrebară pe preşedinte ce-i cu respectivul. Dar preşedintele nu-i lămuri prea bine, începu să surîdă şi, în loc de răspuns, duse degetul la buze, misterios, şi zisese: ssst! ca şi cum aceia, vorbind tare, riscau să fie auziţi de către oaspetele acela ciudat. Curînd însă, datorită Mariei Mărcăneaţă, femeia care făcea curat la camera de oaspeţi, unde şedea respectivul, se află şi rostul lui prin Vintileasa. Era un mare scriitor de la Bucureşti, venit pentru a scrie o carte despre satul lor. Noaptea, spunea Maria Mărcăneaţă, stă pînă la două-trei şi scrie, scrie într-una, trăgînd ţigară după ţigară. Atît de mult fumează, se plîngea femeia, că fumul va intra în lemnul dulapului şi al mesei şi al patului din încăpere şi n-o să mai iasă în veci. Nu mai rămînea decît să le pună pe foc, pentru că alţi tovarăşi, nefumători, veniţi după el s-ar putea îmbolnăvi. Nu dădură nici o atenţie chestiei cu romanul, pînă într-o zi, cînd inşi din sat începură să se plîngă de o oboseală cumplită. Aveau în ei o sfîrşeală ciudată, ucigătoare, care-i făcea să meargă ca prin somn, toropiţi. Dar nici somnul nu reuşea să-i odihnească, aşa cum era el, neliniştit, întrerupt de nenumărate treziri bruşte şi atît de clare – ziceau ei – încît puteau vîrî aţa în ac. Alarmată, Circa Floreşti crezu că e vorba de o epidemie de febră tifoidă. Era, de altfel, vremea merelor de vară, şi deci vremea fructelor nespălate şi a muştelor, care umpleau casele, deşi, pe toate gardurile putea fi văzut răspîndit un afiş uriaş al Centrului raional de igienă, cu o muscă uriaşă, revoltătoare în obrăznicia ei, de-ţi venea s-o plesneşti acolo, pe hîrtie, cu latul palmei, sub care scria:
Duşmana sănătăţii dumneavoastră!
Dar analizele nu evidenţiaseră nimic concludent în privinţa asta. Maria Mărcăneaţă continua să povestească prin sat şi cum face scriitorul venit de la Bucureşti. Ba chiar într-o seară, la o cumetrie, la Grigore Uşurelu, scoase o foaie boţită de hîrtie, care nu era altceva – pretindea ea – decît una dintre sutele de foi aruncate pe jos de scriitor, o foaie pe care uitase s-o rupă, cum se întîmpla cu celelalte, şi o citi celor din jurul mesei. Aceştia fură uimiţi să audă vorbindu-se despre ei, despre cum munceau la treieriş (bucata de hîrtie descria o scenă din timpul treierişului) şi, chercheliţi fiind, cuiva îi trecu prin cap că de aici erau unii din sat obosiţi, pentru că munceau dublu: o dată ziua, ca oamenii, şi o dată noaptea, personaje în cartea aia a scriitorului. Curînd vestea se răspîndi prin sat, şi ea se întări când toţi cei trecuţi în carte începură să simtă şi o stinghereală în timp ce făceau anumite gesturi, numai anumite, de parcă – ziceau ei – cineva i-ar fi pîndit atent în ceea ce făceau.
– O să vedeţi voi cînd o să apară cartea! zicea Grigore Dumbravă, contrarevoluţionarul satului, n-o să vă mai puteţi nici măcar ridica din pat.
Se temură degeaba.
Cartea nu mai apăru.
Fu respinsă de cenzură pe motiv că lipsea din ea lupta din clasă.