(Din Istoria literaturii proletcultiste, în pregătire pentru tipar)
În prima parte a anului 1948, contactul scriitorilor cu noua realitate, înţeleasă ca mutaţie spectaculoasă în statutul unor clase şi categorii sociale (noua poziţie în societate a clasei muncitoare, de exemplu), cît şi ca desfășurare a unor noi procese şi fenomene (şantiere naţionale, conştiinţa socială etc.) e deja o permanenţă a vieţii literar-artistice româneşti. Considerat a fi una dintre modalităţile educării revoluţionare a scriitorilor şi, prin aceasta, a făuririi unei literaturi socialiste, contactul scriitorilor cu noua realitate face subiectul unor gesturi largi, patetice. Flacăra din 11 februarie 1948, de exemplu, lansează prin Apelul secţiei de educaţie şi cultură a Sindicatului C.F.R. Bucureşti către creatorii de artă şi cultură progresistă, o vibrantă chemare adresată scriitorilor şi artiştilor de a veni în mijlocul muncitorilor pentru a le cunoaşte direct viaţa şi activitatea:
„Noi, muncitorii C.F.R.-işti, ne-am gîndit să putem ajuta de îndată realizarea acestui frumos plan al Dvs., invitîndu-vă pe această cale, cu toată căldura inimilor noastre, să veniţi cît mai curînd în mijlocul nostru, unde de altfel sînteţi aşteptaţi de multă vreme, ca să ne puteţi cunoaşte mai îndeaproape cu toate frămîntările şi idealurile noastre, într-un cuvînt, aşa cum sîntem“.
Conform Apelului, realitatea muncii din fabricile trecute în mîna poporului şi de pe şantierele naţionale se constituie într-un vast spaţiu de inspiraţie, un punct de plecare pentru posibile capodopere viitoare:
„Vă asigurăm că nici nu bănuiţi ce vast şi variat teren de inspiraţie vă pot oferi oamenii şi şantierele noastre atît de numeroase“.
În acelaşi număr, şi sub acelaşi titlu, „Un apel şi un răspuns“, Ion Călugăru, secretar general al Societăţii Scriitorilor din România, semnează, în numele scriitorilor, răspunsul „Venim între voi, tovarăşi“. Reflectarea actualităţii revoluţionare e văzută ca o condiţie sine qua non a noii literaturi:
„Fără a-şi împleti viaţa de zi cu zi cu cea a maselor muncitoare, fără a-şi trage seva din frămîntările zilei de azi, din problemele cele mai arzătoare ale oamenilor care pun în mişcare trenurile, vapoarele, scot păcura şi cărbunele din pămînt, taie piatră din cariere, şi lemnul din păcuri, mlădie metalele şi transformă natura ca să hrănească, să îmbrace şi să adăpostească pe toţi, ei nu pot deveni elemente active, ingineri constructori participînd la înălţarea unei lumi noi“.
Deplasarea în realitate ia forme organizatorice
Acestor apeluri aparte, numeroşi scriitori şi artişti le răspund prin gesturi spectaculoase, nu mai puţin patetice. Unii dintre ei, Geo Bogza, Aurel Baranga, Paul Georgescu aveau deja, din anii 1944-1947, exerciţiul marilor reportaje din actualitate, alţii urmau abia acum să ia contact cu ceea ce se numea noua realitate a ţării. Toţi însă îşi fac din deplasarea în teren, din cunoaşterea directă a atmosferei din fabrici şi de pe şantierele reconstrucţiei, un deziderat de substanţă. Zaharia Stancu, preşedintele S.S.d.R., într-un interviu acordat Vieţii sindicale din 6 ianuarie 1948, nu face altceva decît să exprime, la modul imperiativ, credinţa în resursele creatoare ale noii realităţi:
„Scriitorii vor trebui să trăiască în mijlocul oamenilor muncii. Fără un contact îndelung cu viaţa muncitorilor, această viaţă nu se va putea oglindi în operele literare“.
La începutul lui februarie 1948, contactul cu noua realitate ia deja aspecte organizatorice. În editorialul „Ne vom face datoria“, semnat de Mihai Novicov în Flacăra, 1 februarie 1948, sînt aduse la cunoştinţa publicului cîteva măsuri importante ale U.S.A.S.Z.:
„Pentru a fi la înălţimea acestei misiuni, artiştii, scriitorii şi ziariştii din România au şi luat o serie de importante hotărîri. Peste cîteva zile, echipe speciale de oameni ai artei – scriitori, ziarişti, compozitori, artişti – vor începe să viziteze cele mai mari fabrici din Bucureşti pentru a petrece zile întregi în mijlocul muncitorilor, a trăi viaţa lor, a sorbi din puterea, hotărîrea, tenacitatea şi curajul lor. Alte echipe vor pleca pe şantierele naţionale ale tineretului pentru a descrie şi a cînta în operele lor eroismul mîndrilor noştri brigadieri“.
Evident, e vorba de o acţiune în desfăşurare, de preluarea organizatorică a unor iniţiative individuale, pentru că, la ora publicării articolului, deplasarea în realitate era deja un fapt împlinit:
„Din iniţiativa «Flacării» şi cu sprijinul direct al Societăţii Scriitoriilor din România au şi plecat în unele regiuni industriale poeţi şi prozatori pentru a scrie despre acei ce au făcut din redresarea ţării scopul însuşi al vieţii lor. Ei şi-au luat angajamentul de a publica, într-un timp scurt, opere în care muncitorii să poată citi depsre faptele cele mai frumoase, cărţi care să-i însufleţească, la rîndul lor, pentru realizări noi şi măreţe“.
La rîndu-i, Societatea Scriitoriilor din România, dinamizată de noul Comitet de conducere, ales în 8 ianuarie 1948, din care făceau parte, printre alţii, Zaharia Stancu (preşedinte), Ion Călugăru (secretar general), Gala Galaction, N.D. Cocea, Gaal Gabor, Al. Kiriţescu (vicepreşedinţi), se pune şi ea în mişcare. După Scînteia, din 16 februarie 1948, Cenaclul S.S.d.R. de dezbatere şi clarificare a problemelor actuale ale creaţiei literare, primul de acest fel din istoria Societăţii, a dezbătut, în şedinţa inaugurală (cea din 1 februarie 1948, ţinută la sediul Societăţii, din strada G-ral Berthelot) problema deplasării scriitoriilor pe şantierele de muncă voluntară. Aşa cum arată relatarea, „ca o concluzie practică a şedinţei tov. Zaharia Stancu a chemat pe scriitorii, în aplauzele călduroase ale asistenţei, să se înscrie în echipele care vor merge pe cele şase şantiere de muncă voluntară ce se vor deschide în curînd“.
Apelînd la puterea de convingere a exemplului pozitiv, preşedintele S.S.d.R. anunţă că „o primă echipă de scriitori – artişti, în frunte cu poetul Eugen Jebeleanu, a luat parte la lucrările de la Ceanul-Mare“.
Editorialul revistei „Flacăra“ din 8 februarie 1948, dezvăluie că echipa a fost alcătuită din Eugen Jebeleanu, Florica Cordescu, Aurel Baranga, Nina Cassian, Dumitru Corbea, Ligia Macovei şi Marin Sîrbulescu.
Pentru a stimula deplasarea scriitoriilor – arată editorialul – U.S.A.S.Z. va organiza o amplă acţiune de creare a unui fond special intitulat Fondul creaţiei:
„Pentru a putea organiza cît mai bine acţiunea menţionată, cît şi pentru a putea ajuta, în general, creatorilor să se deplaseze la locul de inspiraţie, U.S.A.S.Z. va crea un fond special al său numit Fondul creaţiei, care va fi întrebuinţat şi pentru punerea în valoare a operelor create“.
Într-adevăr, în paralel cu deplasările propriu-zise pe şantierele naţionale şi în fabrici, U.S.A.S.Z. organizează ampla acţiune Fondul creaţiei, desfăşurată între 1-14 martie 1948. Campania, de proporţii naţionale, va cuprinde diferite manifestări artistice, ale căror încasări urmau să fie trecute în contul Fondului. Printre cele mai importante manifestări se număra: Balul U.S.A.S.Z., organizat în 13 martie 1948 la Cercul Militar (actuala C.C.A.), şi Mărţişorul artei, de vînzare în 7 modele diferite, dintre care unul reprezentînd emblemele tuturor categoriilor artistice membre ale Uniunii: cartea (scriitorului), penelul (pictorului), călimara şi pana (ziaristului), lira (muzicianului), masca (actorului), toate pe fundalul unui uriaş furnal.
Raportul Creație – Realitate
Această vastă campanie de deplasare a scriitorilor şi artiştilor în fabrici şi pe şantiere ridică din start o problemă spinoasă:
Cea a raporturilor dintre literatură şi realitatea cu care se venea în contact.
O dată ajunşi, graţie brigăzilor, în fabrici şi pe şantiere, scriitorii şi artiştii nu pot să nu se întrebe: cum să fie reflectată realitatea pe care o cunoşteau direct? O întrebare valabilă, nu numai pentru cei plecaţi să ia contact cu viaţa din fabrici şi de pe şantiere, dar şi pentru toţi scriitorii.
O îndelungată tradiţie de istorie literară conturase anumite raporturi ale literaturii cu realitatea. Mai funcţionau aceste raporturi în noile condiţii, cele ale unei literaturi şi ale unei noi realităţi?
Acestor întrebări le răspunde nu practica vieţii literar-artistice, incluzînd atît dezbaterile controversate, cît şi concluziile experienţei scriitoriceşti, ci un tipic caz de îndrumare:
Studiul „Să smulgem din noi înşine poziţiile de auto-apărare ale capitalismului!“, semnat de Traian Şelmaru, în Scînteia din 3, 4, 5 februarie 1948.
Luînd ca pretext volumul Ninei Cassian La scara 1/1, precum şi cronica lui Ov. S. Crohmălniceanu la acest volum, din Contemporanul, 23 ianuarie 1948, studiul va impune, prin formula cazului concret, creat dinadins pentru a îndruma, cîteva soluţii în problemele controversate ale momentului: raportul noii literaturi cu realitatea şi limbajul noii lirici, ritmul se făurire a noii literaturi, rolul criticii etc. Între acestea se detaşează decisiv, prin importanţa acordată, problema practică şi teoretică cea mai acută a momentului: raportul noii literaturi cu noua realitate. Obiectivul declarat al studiului e de a impune prin crearea unui caz, o soluţie de îndrumare în chestiunea felului în care urma să fie reflectată realitatea cunoscută graţie deplasărilor:
„Coborînd din turnul de fildeş în realitatea vie şi tumultuoasă a epocii noastre, în care zecile de ani se scurg în răstimp de o oră, e firesc ca artistul să se simtă ca un vîslaş pe o mare în furtună, pe o mare între valurile căreia e greu să navighezi chiar cu vaporul. Trebuie pe o asemenea întindere zbuciumată o navă puternică, braţ sigur de cîrmaci, echipaj experimentat; dar mai cu seamă o busolă de precizie“.