(Din Istoria literaturii proletcultiste, în pregătire pentru tipar)
De pe poziția de deținătoare a monopolului principialității, Scînteia se manifestă și ca principal instrument de demascare a abaterilor de la ideologia marxist- leninistă și mai ales a manifestărilor dușmanului de clasă.
Scînteia din 8 iulie 1948 consacră Cronica teatrală – semnată de Victor Bârlădeanu – spectacolului Uite Stroe, nu e Stroe, de la Grădina Volta-Buzeşti.
Din debut, textul semnalează angajarea companiei Nora Placentini în procesul de asumare a music hall-ului de tip nou. Judecat din această perspectivă, spectacolul se evidenţiază ca un progres:
„«Coadă la Stroe» a constituit primul pas pe calea unei noi reviste româneşti, inspirată din imediata actualitate. «Uite Stroe, nu e Stroe», este o depăşire a primei reviste a companiei «Nora Placentini», prin faptul că s-a înlăturat cea mai mare parte din lipsurile vădite şi în «Coadă la Stroe», prin faptul că au dispărut aproape în întregime pornografia, parăzile de femei dezgolite, cupletele deocheate şi, mai ales, prin faptul că s-a dat un conţinut mai serios multora dintre tablourile revistei. În «Coadă la Stroe» se mai plutea încă, în multe privinţe, în vag, autorii se fereau de a spune lucrurilor pe nume; în revista actuală, acest cusur s-a micşorat în chip sensibil, criticile şi îndemnurile au devenit mult mai concrete, deci mult mai mobilizatoare“.
Pentru a argumenta o astfel de apreciere, fericită pentru situaţia politică a spectacolului, nu ştim dacă şi pentru situaţia sa comercială, Scînteia trece la exemplificări:
„Un exemplu pe deplin edificator este finalul actului I, care cuprinde o chemare către public, către tot poporul, pentru înălţarea noii clădiri a Teatrului Naţional. Actorii cîntă un marş: «Se înalţă casa noastră», în timp ce pe fundal doi muncitori ridică în pumnii lor vînjoşi această clădire a culturii româneşti, care va fi Teatrul Naţional. Chemarea este însoţită, deci, plastic, de înfăţişarea acelor care înalţă cu mîinile lor ţara nouă şi cultura nouă. Un alt tablou sugestiv, în care unul din faptele actualităţii apropiate – apariţia noilor bancnote de 1.000 lei – capătă valoare de simbol, – este «Ţărişoară, ţărişoară, ai o nouă miişoară». Pe firul unui cîntec românesc – tabloul reprezintînd o mie mare cît scena, în jurul căreia cîntă un grup de fete – se arată că stema ţării de pe mia nouă reprezintă bogăţiile acestei ţări aflate de acum înainte nu în mîna exploatatorilor, ci în cea a poporului muncitor.
În aceiaşi ordine de idei, o altă realizare merituoasă a spectacolului este tabloul «I-auzi, ia, maşinile, ia!» care, în ritmul unui cîntec plin de voioşie de vigoare, prezintă pe muncitori stăpîni pe uneltele şi maşinile lor.
Critica dîrză, axată fie pe ironia mai subţire, fie pe poanta grasă, se găseşte în tabloul «Povestea unui zvon», care scutură serios pe toţi acei ce umplu mintea oamenilor cu baliverne care de care mai fantastice. O reuşită aproape deplină, în această privinţă, a criticării zvonurilor, este finalul prologului, «Uite Stroe, nu e Stroe», pe o canava plină de imaginaţie. Tabloul constă într-un dialog între Stroe aflat pe scenă, şi vocea lui Stroe, transmisă la Radio-Londra, dialog spiritual, plin de vervă. Ideea aceasta inteligentă dovedeşte că conţinutul nou prilejuieşte genului revuistic şi o îmbogăţire a mijloacelor de expresie, îngăduindu-i să rupă cu clişeele şi să aducă inovaţii“.
Chiar dacă din motive care ne scapă comentariul n-o afirmă apăsat, argumentul decisiv pentru aprecierea politico-ideologică a spectacolului constă în imitarea exemplului sovietic de music hall:
„În spectacolul «Uite Stroe, nu e Stroe» mai este evident un lucru îmbucurător: influenţa teatrului de music-hall sovietic. Tabloul «Ciocîrlia» şi scena cu fotograful din ”Meserii, meserii” sînt transpuneri reuşite pe scena românească a unor idei din teatrul sovietic. Cu cît mai mult vor învăţa autorii de revistă români – ca şi cei din celelalte ramuri ale teatrului românesc – de la teatrul sovietic, de la cele înfăptuite în Uniunea Sovietică în aceste domenii, cu atît mai mult vor progresa, nivelul ideologic şi artistic al spectacolelor se va ridica şi ţelul educării publicului, atins“.
Dînd curs unei proceduri tipice anilor 1947-1952, comentariul nu se poate împăca cu aserţiunea unei creaţii perfecte din punct de vedere revoluţionar.
În consecinţă, sînt trecute în revistă cîteva din slăbiciunile politico-ideologice ale spectacolului:
„Totuşi, în ciuda multor lucruri reuşite, spectacolul «Uite Stroe, nu e Stroe» mai are încă o serie de deficienţe, uşor de remediat. Toate aceste deficienţe izvorăsc de fapt de la una singură: critica, satira, izbeşte în stări şi în persoane foarte concrete, dar nu se arată limpede că aceste personagii, aceste năravuri sînt expresia unor stări de lucruri rămase din timpul cînd conducătoare în stat era clasa burgheză, stări de lucruri dăunătoare mersului înainte al poporului muncitor din ţara noastră.
Să lămurim această chestiune. Stroe, de pildă, spune un cuplet tipic în această privinţă «Om şi om». În acest cuplet este arătat un om bogat, gata să cumpere multe duzini de ciorapi de nylon, dar refuzînd să cumpere un bilet la un festival de binefacere, în timp ce un om îmbrăcat curat, dar cu veşminte cîrpite, îşi dă ultimul ban pentru a cumpăra bilet. Totodată este vorba de un savant care pregăteşte cu sînge rece dezlănţuirea morţii şi pe de altă parte un savant care luptă pentru vindecarea bolilor, pentru îmbunătăţirea vieţii oamenilor.
În loc să se spuie clar că aici nu e vorba de «om şi om», ci de două clase diferite – muncitorimea şi burghezia –, care se înfruntă pe scena istoriei, prima cinstită, demnă, plină de forţă, cea de a doua îmbătrînită în rele, hrăpăreaţă, aflată – prin lupta de zi de zi a clasei muncitoare – pe panta descompunerii, deplinei prăbuşiri, tabloul face umanitarism ieftin, mic burghez, arătînd că în fond e vorba de «om şi om».
Aceeaşi remarcă cu privire la tabloul «Congresul animalelor». Acest tablou – amuzant, plin de vervă şi de colorit – rămîne în marginile unei fabule şi atît.
Nu se arată că în fond leul britanic, care le fură celorlalte animale hrana este o unealtă a tigrilor din Wall-Street, cele mai hrăpăreţe animale ale lumii contemporane, adică este o unealtă a capitalismului monopolist. Şi apoi unele animale nu reprezintă exact ţările ce au stat în intenţia autorilor. Belgia şi Olanda, ţări «mici» imperialiste, cu destule colonii, nu pot fi considerate cum sînt prezentate pe scenă“.
Trecută prin filtrul exigenţei revoluţionare, muzica spectacolului se dovedeşte a fi pe undeva pe la mijloc, între reacţionarism şi progresism:
„Muzica lui Elly Roman s-a scuturat în mare măsură de accentele languroase, moleşitoare, apropiindu-se de vioiciunea şi frăgezimea cîntecelor populare. Un progres s-a făcut şi în textele cîntecelor, care sînt mai pline de conţinut, mai fireşti, mai apropiate de adevărată simţire a poporului. Valsul «Pleacă trenul cu dragostea mea» este o pildă a unei fericite îmbinări între un conţinut just şi o idee melodică agreabilă. La fel «Sînt cineva la viaţa mea». Mai sînt însă vizibile şi unele vulgarităţi, mai ales în cîntectul «Jane, Jane»“.
Supravieţuirea unui spectacol precum Uite Stroe, nu e Stroe depinde hotărîtor, în anii respectivi, de felul în care-l privea Scînteia.
De aceea, concluzia articolului n-avea de ce să îngrijoreze conducerea companiei în ce priveşte soarta administrativă a spectacolului:
„În general «Uite Stroe, nu e Stroe» prezintă, în pofida încă a unor lipsuri, un progres cert faţă de revista anterioară, a dobîndit mai precis caracterul de armă de luptă împotriva rămăşiţelor trecutului“.
Spectacolul Uite Stroe, nu e Stroe avea loc la o grădină de vară.
Chiar dacă – potrivit Partidului – Puterea trecuse în mîinile Poporului, e greu de crezut că Poporul plătea bilet ca să vadă „o armă de luptă“.
De aceea, aprecierea făcută de Scînteia, dacă se întemeia pe realitate, putea să anunţe un indiscutabil eşec de casă.
Dînd curs chemările lansate de ziar, dar şi chemărilor din propriile suflet, cetăţenii trimit ziarului pîri cu indiscutabile note de demascare.
Suplimentul de duminică, din 5 iulie 1948, găzduieşte, la rubrica intitulată Cuvîntul cititorilor, scrisoarea unui anume L. Ştefan din Brăila, despre spectacolele susţinute în localitate de Uniunea Sindicatelor de Actori, Scriitori şi Ziarişti (USASZ). Nemulţumirea cititorului faţă de conţinutul reacţionar al spectacolului (au fost două reprezentanţii cu acelaşi spectacol) transformă în demascare scrisoarea tipărită de Scînteia. L. Ştefan denunţă, înainte de toate, conţinutul decadent al textelor:
„Marea majoritate a textelor prezentate au fost scoase din reviste şi piesele îndelung jucate. Cu excepţia cîtorva poeme ale lui Marcel Breslaşu, recitările şi cîntecele celelalte erau îmbibate de conţinut specific decadent, unele chiar pornografice“.
Exemplificările se dovedesc semnificative pentru combativitatea de clasă a autorului:
„Leniţa Boldur a cîntat un tango (sau slow) siropos, ieftin. Al. Giovanni a avut o prezentare pur şi simplu scabroasă: a cîntat ceva dintr-o revistă veche, însoţindu-şi cuvintele cu gesturi cari nu pot provoca decît repulsie. («Eu sînt frumos şi vampos» etc., etc., însoţit de gesturile «adecuate») «Tragedia» actorului a cîntat-o Geo Barton în «Rîzi paiaţă».
O scenetă, «Fata de departe» a fost jucată de Leny Caler şi Ronea. Să recunoaştem că prezentarea unei scenete apărute acum cîţiva ani într-o editură a tineretului, pentru începătorii în teatru, este prea puţin şi spectatorii au avut dreptate să se arate nemulţumiţi.
Ca de altfel şi apariţia lui Florica Demion, care şi-a început rolul de beţivă, strigînd printre sughiţuri: «Trăiască C. G. M.» (?!!). Boris Gavliţki şi Radu Zaharescu au avut un «duo» nu mai puţin răsuflat. Ba au căutat să parafrazeze cîteva texte de cîntece mahalageşti cu cuvinte «progresiste» (Ce frumoasă este viaţa, cînd te trezeşti pe şantiere etc.)“.
Severă, concluzia ţine de stilul demascărilor din Scînteia:
„Acesta a fost conţinutul ideologic al spectacolului care nu numai că n-ar fi trebuit să se dea sub patronajul U.S.A.S.Z.-ului, dar s-ar fi cuvenit să fie pur şi simplu interzis“.
Spectacolul i-a stîrnit corespondentului o indignare legitimă dacă ne gîndim la poziţia de clasă de pe care l-a urmărit.
Ce-au făcut actorii după spectacol l-au scos însă din minţi, dată fiind vigilenţa sa în materie de morală proletară:
„Şi acum cîteva cuvinte despre comportarea actorilor, după spectacol, la restaurantul din grădina publică.
În dorinţa de a uimi pe provinciali, s-a dezlănţuit pe terasa restaurantului o adevărată întrecere în «swing»-uri, care mai de care mai sălbatece. Era în fond o continuare a spectacolului de pe scenă. În acelaşi timp unul din actori dansa «solo», «turceşte», se urca pe scaune şi arunca cu paharele“.
Redacţia însă stă la pîndă pentru a descoperi şi demasca, sub semnul indignării revoluţionare, manifestările duşmănoase din presă. Numărul din 9 iulie 1948 tipăreşte la rubrica Note şi comentarii, textul intitulat, „Ce se strecoară «printre rînduri»…“:
„Într-un număr recent al revistei «Realitatea Ilustrată» a apărut la rubrica de jocuri enigmistice o «Scrisoare» în textul căreia cititorul trebuie să identifice «60 de opere literare, ascunse printre rînduri».
Dezlegarea acestui joc reprezintă o bibliografie aproape complectă a «notorietăţilor» literaturii legionare şi decadente în frutne cu Mircea Eliade, Damian Stănoiu, Brăntescu Voineşti, Vasile Militaru, Zaharia Bârsan, Octav Dessila, M. Drumeş.
De ochii lumii, sau poate ca să se potrivească jocul, sînt puse şi cîteva nume de scriitori democraţi şi progresişti.
Un exemplu tipic al propagandei reacţionare strecurată «printre rînduri».
Înşelînd vigilenţa redacţiei, un agent al reacţiunii a uzat de paginile revistei «Realitatea Ilustrată» pentru a proclama obligatorii, pentru cultura generală a cititorilor, cunoaşterea «operelor» unor înveteraţi apologeţi ai fascismului şi obscurantismului.
A controlat cineva din redacţie dezlegarea acestui jos înainte de a fi publicat?
Cum a putut trece neobservată o astfel de manifestare făţiş duşmănoasă?“