Din cauza unei greşeli de tipar, noua ediţie din Mersul trenurilor sărea peste Gara Floreşti, trecînd direct la următoarea, Mărăşeşti.
Un timp, angajaţii nu realizară gravitatea întîmplării. În loc să se îngrijoreze, mulţi făcură haz pe seama celor care tipăriseră Mersul trenurilor, ajungînd la o concluzie inevitabilă în astfel de situaţii:
— Erau beţi criţă!
După un timp însă, se alarmară.
Treptat-treptat, numărul celor care coborau în staţie se împuţină. Tot mai mulţi călători preferau să meargă pînă la următoarea, Mărăşeşti, de unde luau autobuzul înapoi, spre Floreşti.
Cînd deschideau uşa, pentru a coborî, dădeau cu ochii de o clădire din cărămidă, cu acoperiş din ţiglă roşie, pe al cărei frontispiciu scria Floreşti.
Scoteau repede din valiză Mersul trenurilor, căutau linia Bucureşti – Suceava Nord şi descopereau că între Rîmnicu Sărat şi Mărăşeşti nu apărea nicio gară.
Cum să coboare într-o staţie care nu exista?!
Şi atunci renunţau.
Într-o zi nu se mai dădu jos nimeni. Din acel moment, Gara Floreşti căzu în paragină.
Prima cedă inscripţia.
E un adevăr ştiut de toată lumea că un cuvînt care nu mai e citit slăbeşte din încheieturi şi se destramă literă cu literă.
Aşa se întîmplă şi cu Floreşti.
Într-o zi, pe cînd şeful Mişcării se pregătea să mănînce de prînz, aşezîndu-şi tacticos pe birou, peste harta cu reţeaua naţională de căi ferate, pacheţelul cu caltaboşi şi murături, pregătit de nevastă-sa, de dimineaţă, F din cuvîntul Floreşti se desprinse, căzînd cu zgomot pe cimentul peronului. Fiind vorba de o literă mare, întreaga gară se cutremură. Crăpătura de pe faţadă se lărgi în chip alarmant. Deşi era 12 fără un sfert, uşiţa ceasului cu cuc din perete se dădu în lături cu zgomot, şi cucul, zburlit şi fără un ochi, anunţă ora 15. Speriat, şeful Mişcării se năpusti pe uşă. Alţi funcţionari ai gării, în frunte cu şeful cel mare, dădură şi ei fuga pe peron. Strînşi în jurul literei căzute, păstrau pe chip o gravitate solemnă. Bărbaţii îşi scoseseră şepcile. Pentru că n-aveau aşa ceva, femeile îşi făceau cruce.
Se întinse pînă departe o tăcere grea, arar întreruptă de şuierul anapoda al unei locomotive de manevră. Sus, pe cer, un turboreactor înscria din motive doar de el ştiute o coadă lungă şi perisabilă.
Casierul ridică privirile şi observă că acum, în loc de Floreşti, scria loreşti.
— Asta ne-ar putea face de rîs în faţa străinilor – gîndi el cu voce tare.
Şeful gării fu de părere că trebuia tăiat l. Chemat, nea Vasile, omul de serviciu, rezemă scara de perete şi, cu un ciocan cu care se verificau, pe vremuri, osiile vagoanelor oprite în staţie, rupse litera l din cuvîntul rămas.
Cei de jos pufniră în rîs: oreşti scria acum deasupra clădirii.
Şi mai tîmpit decît înainte!
Încă sus, pe scară, răsucit către cei de jos, nea Vasile aştepta să i se spună ce să facă.
— Dă-le jos pe toate!, strigă şeful gării.
Nea Vasile se năpusti cu ciocanul asupra lor. Reuşi să le desprindă pe toate şi să le pună în buzunarul halatului, cu excepţia ultimei, i.
A dracului, asta nu voia să se rupă nici în ruptul capului.
— Las-o aşa!, îi spuse şeful gării.
Nea Vasile coborî şi, înainte de a lua scara, îi predă şefului literele desprinse. Acesta le luă, le verifică una cîte una, să vadă dacă sînt corespunzătoare celor din Dicţionarul Ortografic, Ortoepic şi Morfologic al Limbii Române, şi, declarîndu-le casate, le scoase din inventar.
Litera i rămase mai departe la locul ei.
Se întoarseră cu toţii la lucru.
Numai că nimeni nu avea chef de aşa ceva.
Simţeau nevoia să iasă pe peron şi să se uite la acel i stingher, rămas acolo de unul singur ca un spînzurat de creanga unui copac în imensitatea cîmpiei.
Şi li se făcu atîta milă de litera aia mică, orfană, după ce restul familiei dispăruse, încît, făcîndu-şi cruce, Gina, casieriţa, luă scara, se urcă şi dădu jos litera cu mîna.
Bărbaţii de jos răsuflară uşuraţi.
Fără a se gîndi că, purtînd pantofi cu toc cui, Gina îşi putea rupe gîtul.