(Din Istoria literaturii proletcultiste, în pregătire pentru tipar)
Teza potrivit căreia lupta de clasă se ascute continuu, pe măsura înaintării spre socialism, e una dintre tezele cu efecte deosebit de grave asupra social-politicului din România perioadei 1947-1953.
Ea a fost lansată și impusă țărilor socialiste de Stalin în confruntarea cu Partidul comuniștilor din Iugoslavia, condus de Iosif Broz Tito. Interesant de remarcat e faptul că ea se aplică numai în țările lagărului de democrație populară. Sub pretextul că Uniunea Sovietică lichidase demult dușmanul de clasă, ea n-are valabilitate în URSS, deși public nu se precizează asta.
În RPR teza își găsește întîia oară afirmarea publică în Rezoluția Plenarei Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român din 10-11 iunie 1948.
Deși ivită pe fondul conflictului dintre Kominform și Iosif Broz Tito, Rezoluția nu suflă un cuvînt despre asta. Teza e justificată prin referire la politica PMR de după alegerile parlamentare din 28 martie 1948, cîștigate de Frontul Democrației Populare (405 mandate din 414, restul revenind unor formațiuni precum PNL-Bejan – 7 mandate, Partidul Țărănesc Democrat – dr. Lupu – 2 mandate, întruchipînd Opoziția). În chip surprinzător și, mai ales, dacă ținem cont de o anume flexibilitate manifestată de Partid înaintea scrutinului, Documentul lasă să se înțeleagă existența unei grupări conduse de Lucrețiu Pătrășcanu, care ar fi proclamat încetarea luptei de clasă după victoriile zdrobitoare obținute de regimul de democrație populară.
Polemica din text se îndreaptă cu precădere împotriva acestei concepții, atribuite doar unor tovarăși, cînd, în realitate, ea fusese a întregii conduceri a PMR, în frunte cu Gheorghiu-Dej.
Rezoluția afirmă la un moment dat fără echivoc:
„După succesul repurtat la alegeri s-a observat că unii membri de partid s-au demobilizat. Or, este limpede că, pe măsura dezvoltării democrației populare pe drumul socialismului, lupta de clasă continuă, și reacțiunea, a cărei rezistență este stimulată și activ susținută de imperialiștii străini, recurge la forme tot mai ascuțite de luptă împotriva regimului de democrație populară.
De aceea, în centrul întregii noastre educații de partid trebuie să stea ideea luptei de clasă atît la orașe, cît și la sate. Nu numai masa membrilor de partid, dar și întreaga clasă muncitoare trebuie educată în spiritul luptei de clasă, prin dezvăluirea manifestărilor concrete ale rezistenței pe care o opune dușmanul și prin mobilizarea maselor la luptă activă împotriva reacțiunii, sub orice formă s-ar manifesta ea“. (Rezoluții și hotărîri ale Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, volumul 1, 1948-1950, Ed. a II-a, Editura pentru literatură politică, București, 1952, pag. 23).
Din această apreciere a realității decurge una dintre concluziile de fond ale Documentului:
„Plenara atrage atenția organizațiilor de partid asupra necesității de a zădărnici cu energie orice fel de manifestări dușmănoase din partea capitaliștilor și a cozilor de topor. Ea atrage din nou atenția membrilor de partid asupra primejdiei pe care o reprezintă orice autoliniștire și culcare pe laurii victoriei, orice uitare a faptului că înfrîngerile suferite de dușmanul de clasă duc la forme variate și tot mai ascuțite ale rezistenței opuse de dușman“.
Lansată de Rezoluția Plenarei din 10-11 iunie 1948, teza va fi una dintre permanențele documentelor de partid din anii 1948-1953.
Ea primește o mai mare explicitare în Raportul prezentat de Gheorghiu-Dej la Consfătuirea Biroului Informativ al partidelor comuniste care a avut loc în a doua jumătate a lunii noiembrie 1949, în Ungaria, Raport intitulat:
Partidul Comunist din Iugoslavia în mîinile unor asasini și spioni:
„Este necesar să se țină minte mereu, după cum ne învață bolșevismul, că trebuie să se pună capăt nepăsării oportuniste ce decurge din presupunerea greșită că, pe măsură ce cresc forțele noastre, dușmanul ar deveni tot mai docil și mai inofensiv. Această presupunere este complet greșită. Trebuie să se țină minte că cu cît situația dușmanilor este mai disperată, cu atît mai mult vor înclina ei să recurgă la «mijloace externe»“ (Scînteia, 6 decembrie 1949).
Ce se întîmplă după Devierea de Dreapta din 1952
Campania împotriva Devierii de dreapta, declanșată după Ședința plenară a C. C. al PMR din 26-27 mai 1952, la care au fost demascați Vasile Luca, Teohari Georgescu și Ana Pauker, duce la reafirmarea și întărirea spectaculoasă a tezei despre continua ascuțire a luptei de clasă pe măsura înaintării spre socialism. Articolul Întărirea partidului clasei muncitoare – chezășia victoriei socialismului în România, semnat de Alexandru Moghioroș, secretar al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, în nr. 23, din 7 iunie 1952 al revistei Pentru pace trainică, pentru democrație populară, expune pe larg teza și argumentele acesteia, luate din I.V. Stalin:
„V.I. Lenin și I.V. Stalin au subliniat în repetate rînduri că fără luptă de clasă construirea socialismului este un vis naiv. Ei preveneau că după instaurarea dictaturii proletariatului lupta de clasă se întețește în mod inevitabil, ia forme noi și că în aceste condiții este necesară o înaltă vigilență revoluționară.
Tovarășul Stalin, explicînd cauzele ascuțirii luptei de clasă în perioada de trecere de la capitalism la socialism, arăta că în această perioadă «socialismul duce cu succes ofensiva împotriva elementelor capitaliste, că socialismul crește mai repede decît elementele capitaliste, că din această cauză greutatea specifică a elementelor capitaliste scade. Și tocmai pentru că greutatea specifică a elementelor capitaliste scade, elementele capitaliste simt primejdia de moarte și își întețesc împotrivirea.
Și ele mai au deocamdată posibilitatea să-și întețească împotrivirea nu numai pentru că au sprijinul capitalismului mondial, dar și pentru că, cu toată scăderea greutății lor specifice, cu toată scăderea creșterii lor relative în comparație cu creșterea socialismului, are totuși loc o creștere absolută a elementelor capitaliste, și aceasta le dă într-o oarecare măsură posibilitatea de a acumula forțe pentru a se împotrivi creșterii socialismului». Împotrivirea elementelor capitaliste în perioada de tranziție ia cele mai variate forme: de la sabotaj, asasinate și spionaj în favoarea imperialiștilor, pînă la pătrunderea în partid și încercarea de a submina unitatea rîndurilor sale“. (Scînteia, 7 iunie 1952)
În perioada de lichidare a stalinismului (1953-1956), teza continuei ascuțiri a luptei de clasă a fost criticată drept una dintre cauzele gravelor erori și abuzuri din anii 1948-1953. S-a subliniat printre altele responsabilitatea acestei teze în vînătoarea de vrăjitoare din interiorul partidelor comuniste și muncitorești, în arestările și condamnările ilegale, în menținerea unei tensiuni artificiale.
Din perspectiva prezentului, am adăuga că unul dintre cele mai grave efecte ale crizei a constat în explicarea unor greșeli comise de Partid în politica social-economică prin acțiunea dușmanului de clasă. S-a micșorat drastic astfel preocuparea de adaptare și corectare a politicii în funcție de dinamica societății.
În contextul impunerii prin intermediul conceptului de realism socialist unor norme și scheme rigide în abordarea realității, teza a produs grave prejudicii literaturii și artei.
Teză social-politică fundamentală a perioadei 1947-1953, continua ascuțire a luptei de clasă se reflectă în creația propriu-zisă sub înfățișări diverse. Prima, și cea mai frecventă, e centrarea întregii creații respective pe conflictul de clasă, conflict care se ascute pe măsura obținerii unor noi succese. Astfel, operele perioadei de început a literaturii noastre noi vor fi marcate de următoarea schemă de conflict:
Un fapt considerat revoluționar, deși deseori e un fapt banal de viață cotidiană (strîngerea recoltei, predarea cotelor, înființarea unei întovărășiri, înființarea unei gospodării agricole colective, hotărîrea de depășire a normelor, o intervenție sau o descoperire științifică, deschiderea unui șantier), va declanșa imediat un șir de acțiuni ale dușmanului de clasă pentru a-i împiedica împlinirea. În final, dușmanul e prins și demascat, iar faptul revoluționar se realizează cu succes.
Teza continuei ascuțiri a luptei de clasă pe măsură ce socialismul înregistrează noi victorii e sugerată prin întreaga desfășurare a unei opere. Sînt însă și cazuri cînd autorul o transpune pur și simplu în text sub forma unor considerații ce par simpla prelucrare a unor pasaje din Documentele de Partid.
Ana Nucului, nuvela lui Remus Luca, apărută la Editura Tineretului în 1953 se ocupă de uneltirile dușmanului de clasă Crețu Visalon.
După ce notează cîteva din victoriile vieții noi în satul Nima Cărpinișului, prozatorul așează în text aceste considerații:
„Crețu Visalon ura puterea aceasta. În inima lui îmbătrînită de răutate nici nu mai era loc pentru alt simțămînt. Și cu cît pricepea mai crunt zădărnicia oricărei împotriviri, neputința lui de a schimba drumul necruțător al acestor oameni care dădeau buzna peste el și-i spuneau: «Dă-te la o parte, e pămîntul notru, e munca noastră», cu atît mai mistuitoare creștea ura sa“ (Remus Luca, Ana Nucului, Editura Tineretului, București, 1953, pag. 135).
Se vede clar că sentimentele atribuite lui Crețu Visalion sînt pur și simplu transpunerea mecanică într-o operă literară a considerațiilor lui Stalin despre condițiile în care se ascute lupta de clasă pe măsură ce socialismul înregistrează noi victorii.
Literatura trebuie să arate cititorilor, prevenindu-i, posibilele uneltiri ale dușmanului de clasă
Din punctul de vedere al analizei noastre, semnificative sînt uneltirile dușmanului de clasă așa cum se înfățișează ele în literatura perioadei 1947-1953. Simpla lor trecere în revistă scoate la iveală, alături de acțiuni dușmănoase verosimile, în concordanță cu logica luptei de clasă și cu tensiunea tipică Războiului rece, și acțiuni artificiale, pure invenții, semn al gravelor efecte pe care le avea asupra creației obligativitatea de a reflecta, indiferent de temă, de experiența și talentul autorului, uneltirile dușmanului. Prin identificarea literaturii cu propaganda și agitația, creația trebuie să educe cititorul în spiritul luptei de clasă și, în consecință, să-l prevină asupra posibilelor modalități concrete de acțiune a dușmanului. Iată ce arăta în acest sens un comentariu la piesa Oameni de azi a Luciei Demetrius:
„Un merit de seamă al piesei constă în felul veridic, artistic, în care ne înfățișează un portret multilateral al dușmanului.
Din acțiunea piesei se desprinde ideea că dușmanul de clasă nu se dă îndărăt de la nici o mîrșăvie; piesa te învață să-l cunoști bine, să știi ce-i în stare și să-l urăști și mai puternic“. (S. Fărcășan, O piesă despre intelectualul nou al satelor, Scînteia, 27 septembrie 1952).
Cum teza continuei ascuțiri a luptei de clasă e întîia oară afirmată în Rezoluția Ședinței Plenare a CC al Partidului din 10-11 iunie 1948, primul text de răsunet care o ilustrează e nuvela S-a spart satul, de Gheorghe Cristea, publicată în Scînteia din 15 august 1948. Lui Gheorghe al lui Radu, țăran sărac, i se propune de către unchiul său bogat, Toma Savu, să facă parte din ceata lui la treieriș. Legătura de rudenie îl îndeamnă pe eroul nostru să accepte propunerea deși, în cadrul organizației de partid, se hotărîse ca în acest an cetele de treieriș să fie alcătuite altfel decît pe timpul burghezo-moșierimii.
La arie însă, Toma Savu îi cere nepotului să comită un sabotaj:
Introducerea unei bucăți de seceră și a unui resteu într-un snop pentru a strica batoza și a împiedica astfel perfecta desfășurare a treierișului.
Într-o clipă, Gheorghe Savu are imaginea ticăloșiei lui Toma Savu și, mai ales, a efectelor pe care le-ar avea gestul lui asupra întregului treieriș. Găsește tăria să-i pună mîna în piept lui Tom Savu, acesta ridică furca să-i dea în cap, dar e oprit la timp și pus la punct de secretarul de partid al localității: Nicolae Pandele.
În S-a spart satul de Gheorghe Cristea, uneltirile dușmanului se rezumă la sabotarea batozei printr-un resteu. Alte și alte creații literar-artistice vor aduce noi și noi uneltiri (dejucate în cele din urmă) ale dușmanului de clasă. Fiecare uneltire e declanșată automat de un nou succes în construirea socialismului. În piesa Oameni de azi a Luciei Demetrius, dușmanul de clasă încearcă să discrediteze în ochii țăranilor medicamentele sovietice administrînd o injecție contraindicată, menită să provoace o complicație mortală, băiatului secretarului de partid, bolnav de scarlatină. În Trandafir de la Moldova de Ion Istrati chiaburii vor să otrăvească vițeii GAC-ului și pe băiatul președintelui. În Vadul nou de Lucia Demetrius, Ziua cea mare de Maria Banuș, Floarea vieții de Aurel Mihale, dușmanul de clasă încearcă să dărîme digurile ridicate de țăranii săraci pentru reglementarea cursurilor unor rîuri. În Ogoare noi de Aurel Mihale, Temelia de Eusebiu Camilar, chiaburii incendiază inventarul fix al colectivei: tractoarele venite de la SMT, grajdul cel nou. În Pîine albă de Dumitru Mircea, ei distrug parazăpezile puse de țăranii înaintați. Corespondentul voluntar al Scînteii din proza Zaharia Stîngă, corespondent sătesc, de Gheorghe Sidorovici, e rănit de dușmanul de clasă, pentru că trimite ziarului corespondențe în care-i demască. Colectorul Ene Grosu din Judecata de Aurel Mihale și Lazăr Cernescu din Lazăr de la Rusca de Dan Deșliu sînt asasinați de chiaburi. În Drept m-a povățuit de Ion Istrati, chiaburul Topală fură de la un interpret piesa care urma să se joace la căminul cultural. Chiaburii din Moara fără stăpîn de Dumitru Drumaru încearcă să spargă adunarea de constituire a întovărășirii din comună, punînd muzicanții să cînte sub ferestrele căminului cultural, pentru ca lumea din sală, atrasă de ritmul muzicii, să lase baltă ședința și să dea fuga la horă. Tot o horă e instrumentul uneltirilor și în Ana Nucului de Remus Luca. De data asta, pentru a sparge lectura în colectiv la căminul cultural. În povestirea Examene, de Zizi Munteanu, dușmanul de clasă pune la cale în rîndul elevilor acțiuni de copiat în colectiv. Chiaburul din Ce șurubărea Manolache de George Demetru Pan încearcă să-l corupă pe poștașul satului pentru ca acesta să nu mai împartă sătenilor presa progresistă.
E mai mult decît semnificativ că uneltirile din literatură par copiate pur și simplu din presă. Ziarele din anii respectivi se întrec în a tipări reportaje, corespondențe, informații despre chiaburii care uneltesc sub semnul tezei potrivit căreia lupta de clasă se ascute pe măsura înaintării spre comunism.
Chiaburul Florea Dumitru, din articolul „S-a măritat Anuța de la gospodăria colectivă“, semnat în Scînteia din 5 iunie 1950 de Geambașu Vasile, corespondent, o sfătuiește tendențios pe Ștefana Călin, din comuna Ștefan cel Mare să nu intre în colectiv pentru că astfel Anuța, fiica Ștefanei, va rămîne fată bătrînă, nemăritată. La lectură reportajul pare a fi o bucată de proză din perioada respectivă prin artificialitatea personajelor și atmosferei:
„Nu poate să uite dada Ștefana, nevasta lui Pavel Călin din comuna Ștefan cel Mare, Romanați, cît a mai dăscălit-o chiaburul Florescu Dumitru.
– Nu intra în colectiv Ștefano, că o să-ți rămînă Anuța fată bătrînă, nemăritată. N-o să mai ai ce să-i dai de zestre – spunea chiaburul, chipurile tare grijuliu de soarta fetei.
Dar Ștefana și soțul ei Pavel Călin au urmat îndemnul Partidului și s-au înscris din toată inima în gospodăria colectivă.
Muncă spornică și plină de veselie a început după inaugurarea gospodăriei.
Din primele zile Anuța a depășit norma la săditul zarzavatului, iar mai tîrziu a făcut și cîte două norme pe zi. Și vrednicia Anuței a fost exemplu și pentru ceilalți tineri și tinere cu care lucra. Toți au început să depășească norma.
Tînărul Marin Stăvaru, din brigadă cu Anuța nu era mai prejos la muncă decît ea. Și tinerii au început să se îndrăgească.
Nu era zi în care el să nu-i spună: «Vezi Anuțo, acum cînd suntem în gospodăria colectivă, ne putem lua din dragoste, nu pe tîrguială – cîte pogoane îți dă taică-tău, sau cîte am eu de la ei mei. Să fim noi vrednici să munci pămîntul gospodăriei noastre colective. Curînd o să primim amîndoi plată îmbelșugată pentru zilele-muncă. Ce vrei mai zestre ca asta? Ne luăm în luna asta Anuțo?
Dar nici nu a trecut luna și s-au căsătorit.
Marin și Oprica Stăvaru, Ștefana și Pavel Călin au încuviințat căsătoria copiilor lor.
Într-o discuție care a avut loc de față cu ceilalți membri ai gospodăriei colective Ștefana P. Călin, mama Anuței s-a ridicat și a spus:
– Eu dau fetei mele și zestre din casă atît cît i-am putut face, că din sudoarea vărsată muncind pe la chiaburi n-am putut face mai mult. Așa a fost viața noastră necăjită. Acuʼ la colectiv, feciorii noștri n-or mai ști de viața amărîtă cum am trăit noi. Și-or face de toate, de-ar fi vrednici. Apoi ea începu numărătoarea zestrei din casă: o plapumă nouă, nouță, două velințe înflorate, 5 fețe de pernă și 6 perne mari, 9 fețișoare de borangic. Apoi zîmbind arată către Marin: o cămașă cu flori pentru ginerele meu. Nu termină bine de vorbit și ropote de aplauze și de urări izbucnesc din piepturile tuturor membrilor gospodăriei colective.
S-a hotărît ca nunta să se facă la toamnă, că acum e toiul treburilor iar pentru nuntă mai trebuie pregătit cîte ceva.
După căsătorie tinerii au pornit să-și ridice casă nouă. Membrii gospodăriei colective au hotărît în adunare să le dea ajutor. Într-o săptămînă zidurile casei Anuței și a lui Marin s-au ridicat pînă la acoperiș.
Membrii gospodăriei agricole colective dau ajutor cu multă dragoste la construirea casei tinerei perechi.
Anuța n-a rămas fată bătrînă după cum șoptea chiaburul Florescu. S-a căsătorit și încă după voia inimii ei. Munca în gospodăria agricolă colectivă asigură un trai îmbelșugat membrilor ei”.
Chiaburul Curcă Gheorghe din articolul „Se încurcă socotelile ticăloase ale chiaburilor“, Scînteia din 27 aprilie 1950, uneltește să-și autosaboteze lucrările de primăvară părăsindu-și tractorul pe motiv că s-a stricat. Demascat, chiaburul e silit să iasă la însămînțări (e vorba de ogorul propriu) cu tractorul din dotare.
Reportajul O cîntăreaţă a vieţii, de Gavril Mihai, Scînteia, 1 iunie 1952 face portretul Ioanei Dăncuş, din Ieud, Valea Izei, cîntăreaţă populară de tip nou. Prezentată drept o creatoare cu activitate şi înainte de 23 august 1944, Ioana Dăncuş se bucură, în reportaj, de prefacerile din anii construcţiei socialiste. Ea devine astfel, graţie organizaţiei de partid din sat, un factor important de propagandă şi agitaţie:
„Treceau anii şi ţara era frămîntată de adînci prefaceri înnoitoare. Sub cîrmuirea partidului viaţa cea nouă prindea tot mai multe puteri. Muncitorimea oraşelor îi ajuta frăţeşte pe ţăranii muncitori să iasă la liman, să scape de moşieri, să se izbăvească de sărăcie şi de exploatarea chiaburească.
… Duminicile, secretarul organizaţiei de bază din sat o chema pe Ioana Dăncuş la căminul cultural, să-şi cînte noile ei cîntece, pline de bucuria marilor înnoiri, cîntece care sprijineau lupta partidului, strădania oamenilor pentru statornicirea vieţii noi.
«Haideţi toate să muncim
Pacea noi s-o întărim
Copiii, la grădiniţă
De la grădiniţe-n şcoală
La chiabur să-i facem boală!»“.
Ca şi în literatură, succesele înregistrate de personaj în planul creaţiei populare de tip nou provoacă reacţia duşmanului de clasă:
„Pe chiaburi, asemenea cîntece îi ardeau ca fierul roşu. Îi trimiseră vorbă horitoarei: «Să te laşi de cîntecele de lume nouă. Dacă nu taci, îţi acoperim gura cu pietre».
N-a tăcut horitoarea. Nu s-a lăsat înspăimîntată. Şi duşmanii i-au pus gînd de moarte. Într-o seară, cînd Ioana se întorcea acasă, nişte chiaburi o aşteptau pe ulicioară. Au aruncat cu pietre şi bolovani după Ioana Dăncuş, crezînd că-i vor putea ucide cîntecul. Dar nu puteau fi înfrînte cîntecele ei, cum nu poate fi înfrîntă viaţa nouă care răsună în ele“.
Eficient răspunde Ioana Drăguş din reportaj şi şoaptelor veninoase ale chiaburilor:
„În toamna anului 1949, optzeci de familii de ţărani săraci şi mijlocaşi, urmînd povaţa partidului, s-au strîns laolaltă în gospodăria colectivă. Astăzi, Ioana Dăncuş şi copiii ei sînt colectivişti. Fiul ei mai mare, Gavrilă Dăncuş, e brigadier. O mare bucurie a cuprins inima bătrînei horitoare cînd a aflat că fiului ei, Gavrilă, partidul îi face cinstea să-l trimită în Uniunea Sovietică.
— Cu ce cap îl laşi, n-are să se mai întoarcă – mîrîiau chiaburii.
Le-a răspuns un cîntec nou al Ioanei Dăncuş:
«Măgheran cu frunza rară
Dusu-i mîndru-n altă ţară
Nu s-o dus ca să nu vie
Că s-o dus bine să ştie
Să muncea-n gospodărie.
La chiaburi le-o părut bine
Că ziceau că nu mai vine.
El s-a dus a învăţa
Şi acas-a se-nturna
Pe chiaburi să-i strîngă-n cleşte
Cum o ştii el, voiniceşte»“.
Dușmanul de clasă superior ierarhic
Autorii – poeți, prozatori, dramaturgi – au grijă să nu înfățișeze uneltirea dintr-un loc anume drept singulară, rod al urii unui chiabur, ci înscrisă într-un plan mai amplu, întins la nivelul țării.
Concretizarea tezei dă naștere astfel la o sumă de clișee care trec dintr-o operă într-alta: dușmanul de clasă dintr-un loc e contactat – direct sau prin mesageri – de un dușman de clasă situat mai sus într-o ierarhie nevăzută. Acest superior poate fi de la București, de la bandele din munți, ba chiar și un agent secret, parașutat de americani.
În Ogoare noi, de Aurel Mihale chiaburul Filică primește un bilet de convocare la o întîlnire cu un dușman de clasă superior lui în ierarhia dușmanilor de clasă:
„În urma lui, Filică zăvorî porțile, cercetă intrarea din fundul ogrăzii și intră în coșmelie. Pe laița de aici, așteptau rînduite șeaua, coburii, pătura și frîul. Mișcă felinarul atîrnat de tavanul scund și-i săltă fitilul. Lumina licări crescînd. Agăță și celălalt colț al pulpanei de suman de cuiul din fereastră și se așeză apoi pe un capăt al laiței. Din buzunărașul cojocului de sub haină scoase o hîrtiuță pe care erau așternute stîngaci cîteva rînduri. O ridică spre lumină și o reciti pe îndelete, cu încrețiturile frunții adîncite. Pe bilet scria: «Nene Filică, în seara asta vino neapărat la trenul de Constanța. A.P. trece spre București. Are destule noutăți. Te așteptăm. N.D.».
Cel care-i scrisese era Nelu Durbac, chiabur din Adîncata. Îl înștiința de sosirea lui Alecu Pănoiu, feciorul moșierului izgonit. De obicei, Alecu trăgea la unul dintre dînșii pentru o zi sau două. Aici, se întîlnea cu cîțiva dintre chiaburii cei mai de încredere din cele nouă sate pe care, împreună cu taică-său, le stăpînise cîndva. Se vede că acuma nu mai avea timp nici pentru asta și de aceea era chemat la gară“ (Aurel Mihale, Ogoare noi, ESPLA, București, 1952, pag. 67).
Drumul pînă la locul întîlnirii, întîlnirea propriu-zisă, întregul context de amănunte împrumută momentului un aer de roman polițist:
„… Aproape de gară, Filică părăsi drumul care ducea drept la șină. Făcu un ocol larg spre dreapta și căzu apoi chiar în spatele gării, în capătul șirului de salcîmi. Descălecă. Apucă frîul în scurt și se apropie în pasul calului de rariștea salcîmilor. Pătrunse în umbra lor pe nesimțite. După cîțiva pași, îi ieși înainte Nelu Durbac și-l trase după dînsul într-un loc ferit, cu umbre și mai groase. Acolo îl găsiră pe Alecu, lipit de trunchiul unui salcîm. Alături, calul celuilalt chiabur. În jur, liniște. Prin întuneric, Filică deosebi cu greu fața boierașului“ (op. cit., pag. 69).
Relația dintre cei doi corespunde și ea unei scheme de clasă. Alecu, fiu de boieri, aparține unei clase superioare celei chiaburești, a moșierilor:
„Prin întuneric, Filică deosebi cu greu fața boierașului. Își scoase mai întîi căciula și-apoi îi întinse mîna șoptindu-i:
— Să ne trăiești, coane Aleculăeș!
— Credeam că nu mai vii! îl luă din scurt Alecu“ (op. cit., pag. 69).
Scena ordinelor date date de dușmanul de clasă superior frizează ridicolul, dacă ne gîndim că dușmanii din partea locului sînt întruchipați doar de doi inși – Filică și Durbac –, iar sarcinile de îndeplinit nu par atît de grozave:
„Între timp, Durbac făcuse un ocol prin jur, pînă în fața gării. Totul era pustiu. Nu mai era nici un alt călător pentru București. Înăuntru, la biroul de mișcare, împiegatul moțăia în fața telegrafului. Se întoarse cu pași de pisică, fără nici un cuvînt.
Alecu le făcu semn să se apropie. Chiaburii veniră pînă lîngă dînsul, cu caii de dîrlogi. Filică îi întrezări acum fața albă, obrajii rotunzi, gura mică și nasul cîrn, ca de copil. Numai ochii cenușii îi păreau și mai întunecați, ascunși.
— A venit rîndul vostru, vorbi Alecu. Ăștia au început acum cu asociațiile pentru tractor. Vor da drumul și mai mult colhozurilor. Încă puțin și vă pun și vouă mîna-n gît… și harșt! Boiernașul își purtă palma pe sub bărbie, scurt, ca un tăiș. Chiaburii păliră. Pentru o clipă, nu se auzi decît trecerea vîntului printre salcîmi și răsuflarea cailor. Mai apoi, clopoțelul stației sună de cîteva ori sec și stingher, ca un prevestitor al timpului.
Alecu reîncepu:
— Comuniștii nu trebuie să mai închege nici o asociație. Țăranii să fugă de tractor. Faceți orice; oricum, împiedicați-i. Acum, în primăvara asta, totul împotriva lor… că mult nu mai avem, greul a trecut. În toamnă, ne-om vedea din nou stăpîni!
La un semn al lui Alecu, chiaburii se apropiară și mai mult. Vorba boiernașului deveni un murmur neîntrerupt, pierdut în liniștea cîmpiei, acoperit de vînt“ (op. cit., pag. 70).
În nuvela Vînătoare de lupi, de Petru Dumitriu, chiaburii din sat sînt coordonați de un fost colonel, prefect înainte de 1944. Strînși la unul dintre ei, chiaburii se referă la fostul colonel ca la un superior. But, cel care ține legătura cu șeful, invocă vorbele acestuia despre certitudinea unui nou război:
„— … pînă la primăvară, o zis domnul colonel…“ (Petru Dumitriu, Vîntoare de lupi, în volumul Nuvele, ESPLA, București, 1951, pag. 183).
Fugiți din sat în munți, pentru a lupta cu arma în mînă împotriva regimului de democrație populară, chiaburii din sat sînt conduși de fostul prefect. Și aici relațiile sînt de subordonare categorică:
„Anculia încerca să pătrundă întunecimea cu ochii, ca să-l vadă pe domnul colonel. În sfîrșit îl văzu și-i spuse să trăiți, ca și But și ceilalți. Fostul prefect dinainte de 44, era un bărbat scurt, gros, cu fața plină, cu vinișoare roșii, pe nasul gros, și o umbră albăstruie pe fălci și bărbie.
Se bărbierise tocmai proaspăt și-și rînduise uneltele mici și strălucitoare într-un toc de piele. Apoi se spălă dintr-o cană pe care i-o ținea moșul. În sfîrșit, se întoarse la ei și-i cercetă cu ochi cenușii și reci. Vorbea răstit, brutal, dar tocmai glasul acesta îi furnica pe ei cu fiori de plăcere. Era un domn, un militar, era mai tare decît proștii săraci din sat.
— Ați adus arme? Ia să le vedem. Dă-o-ncoa. Bun. Ailaltă. Mișcă!“ (idem, pag. 185-186).
Aplicarea schemei polițiste
Schema polițistă e aplicată de prozatori din instinct. Punctul culminant al complicației în materie de acțiune a dușmanului de clasă e atins de romanul lui Petru Dumitriu, Drum fără pulbere, apărut la ESPLA în 1950, dedicat primului an de lucrări la Canalul Dunăre – Marea Neagră.
În cele 666 de pagini pot fi întîlnite toate schemele luptei de clasă: de la dușmanul de pe plan local care primește ordine de mai sus pînă la tentativa de asasinat.
Personajul care întruchipează dușmanul de clasă pe unul dintre șantierele Canalului e Mateica, șef al personalului, altfel zis, șeful cu cadrele. Petru Dumitriu e un prozator înnăscut, unul dintre cei mari. Spre deosebire de alții, el nu-și permite caricaturizarea primitivă a personajului negativ. Cu toate acestea, și el simte nevoia să-l deosebească pe Mateica de celelalte personaje prin trăsături fizice semnificative. Tînărul inginer Pangrati, dorit de romancier ca modelul profesionistului cinstit, nițel naiv, îl vede astfel pe Mateica, la prima lor întîlnire:
„Al treilea rîse și el, și Pangrati tresări, privindu-l cu mirare și oarecare repulsie. Era un bărbat frumos, voinic, cu trăsături fine în obrazul cam gras, brun. Omul avea două lucruri neplăcute: țeasta prea mică pentru un om atît de voinic, de spătos, cu gîtul atît de gros, și apoi rîsul.
Dinți minunați ieșeau din gingii trandafirii; cînd rîdea, i se vedeau gingiile; rîsul acesta cu gingii roz într-o față brună, măslinie, avea ceva nerușinat, tulburător. (Petru Dumitriu, Drum fără pulbere, ESPLA, București, 1950, pag. 18)
Notelor de înfățișare fizică le corespunde o biografie tipică pentru un dușman de clasă:
„Colonelul Nicolae Mateica era fiul unui moșier din Dolj, expropriat în 1918. Bucățile de moșie strecurate pe seama copiilor, le moșteniseră surorile lui Mateica; ce avea Mateica, vînduse în primii ani de ofițerie la roșiorii de gardă; cumpărase o mașină englezească de o marcă rară, Bentley, și făcuse chefuri la Sinaia cu camarazii și cu ceea ce el numea «pupeze». După ce nu-i mai rămăsese decît leafa și mașina, se însură cu fiica grasă a unui colonel de administrație; ea îi născu un copil în 1940. În Iunie-Septembrie 1941, comandant al unei companii de tancuri, Mateica trecu Prutul și împușcă pe toți evreii din satele și tîrgurile prin care trecea linia sa de operațiuni. Erau adunați în mijlocul unui careu format din tancuri și împușcați cu mitraliera. În Octombrie, ne mai rămînînd nici un tanc întreg, regimentul fu vărsat într-o divizie de cavalerie motorizată, decimată în cotul Donului în 1942. Înainte de asta, căpitanul Mateica fusese decorat cu Virtutea Militară, Steaua României și Crucea de Fier. Întors în țară, cu gradul de locotenent-colonel, deveni iarăși după douăzeci de ani un om bogat. Era vremea cînd febra afacerilor scutura cartierele din centrul Bucureștiului, vremea cînd raziile polițienești împrăștiau din Șelari și de pe trotuarul fostei bănci Chrissoveloni grupuri de oameni ciudați, care discutau tainic, dar agitat, cu mîinile în buzunare, și fugeau lăsînd în urmă o dîră de napoleoni și de bancnote străine zvîrlite pe caldarîm. Schimbarea banilor din vara lui 47, îl lovi ca pe mulți alții și pe Mateica. Dăduse zeci de milioane cîtorva ostași, ca să le schimbe pentru el. Ofițerii politici îl surprinseră asupra faptului. Dat afară din armată, împreună cu generalul cu care făcuse afaceri în 45-46, Mateica încercă felurite negoțuri, fără izbîndă și cheltuindu-și mereu din capital. Încet-încet, misiții care-i cumpărau napoleoni, dispărură unul cîte unul. Astfel că, în curînd, ajunse să ducă lipsă, cu napoleonii tencuiți în zid. Încercă mai multe meserii, pe care le părăsi pe rînd; și se trezi într-o bună dimineață a verii lui 1949, energic, îndrăzneț, inteligent cît nu-l orbea foamea de bani, desgustat de viață, cu viitorul închis, un om întemnițat în plictiseală și nefacere de nimic“. (Petru Dumitriu, Drum fără pulbere, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1950, pag. 121-122).