Anul 2 / Numărul 6 / Săptămâna 28 februarie – 6 martie 2022
A revoluţionat jurnalismul românesc cu primele mari publicaţii de presă din România postdecembristă. Flerul lui înnăscut de gazetar i-a adus nu doar tiraje ameţitoare, ci şi o notorietate greu de egalat. Jurnalist de şcoală veche, curajos în declaraţii şi adesea controversat, şi-a păstrat libertatea de a se situa mereu în răspăr cu restul presei. Editorialele pe care le semnează şi analizele politice de pe micul ecran au făcut din el un personaj de linia întâi
Am reluat lectura la Stenogramele Consiliului de miniștri din tipul Guvernării Ion Antonescu. Sînt la volumul IV, perioada din septembrie 1941 pînă în ianuarie 1942. Observ și notez în vederea unor note mai ample: a. Teoria Mareșalului că o lege trebuie să fie cît mai concisă. Regulamentul de funcționare, venit ulterior, concretizează fiecare articol. Cînd ministrul de Interne îi prezintă în Consiliul de miniștri Legea poliției, Mareșalul tresare supărat la marele volum care e legea. El menționează că o lege e cu atît mai favorabilă infractorilor cu cît e mai stufoasă.
Într-un text publicistic seducător, republicat apoi în volumul Viaţa ca o pradă, Marin Preda istorisea, nu fără veselia sa moromeţiană, o întîmplare petrecută în călătoria de documentare în RFG. La una dintre întîlnirile cu scriitorii germani i-a atras atenția o cuconiţă care intervenea cînd ți-era lumea mai dragă cu o întrebare agasantă: Connaissez – vous Günter Grass? Atît de tare i-a pisat tipa cu această provocare încît – zicea hîtru Marin Preda – deşi după atîta publicitate, i se urîse de Günter Grass, la întoarcerea acasă, scos din sărite, s-a apucat să-l citească pe scriitorul german autorul Tobei de tinichea.
O camionetă rablagită cu un cauciuc peticit îşi vede de drum pe banda întîi a şoselei. De-a latul, un anunţ pictat cu litere roşii: Vînd pămînt pe Lună!!! Telefoane: Sînt date un număr de mobil şi unul de fix. * Gelu Bolobeică îşi are vila în Cartierul rezidenţial. Arborii de pe marginile străzilor și din părculeţe fac un zid tare, de neclintit împotriva zgomotelor barbare ale Marelui Oraş. Nu sînt blocuri, magazine, spaţii de joacă. Locatarii sînt, în general, oameni în vîrstă. Pentru că lipsesc copiii, cartierul pare mai degrabă o staţiune de viligiatură de lux decît o aglomerare de case în Bucureştii democraţiei tranzacționiste.
chiar mai departe, se desprinde un drum alb mai sus de Armadia, trece râul peste podul bătrân de lemn, acoperit cu şindrilă mucegăită, spintecă satul Jidoviţa şi aleargă spre Bistriţa, unde se pierde în cealaltă şosea naţională care coboară din Bucovina prin trecătoarea Bârgăului. Lăsând Jidoviţa, drumul urcă întâi anevoie până ce-şi face loc printre dealurile strâmtorate, pe urmă însă înaintează vesel, neted, mai ascunzându-se printre fagii tineri ai Pădurii Domneşti, mai poposind puţin la Cişmeaua Mortului, unde picură veşnic apă de izvor răcoritoare, apoi coteşte brusc pe sub Râpele Dracului, ca să dea buzna în Pripasul pitit într-o scrântitură de coline.