„Sunt nu numai ziarist, ci și prozator, eseist, istoric, reporter de călătorie.” (Ion Cristoiu)

S-a îndrăgostit de judecătoare

Cleopa Bulandră deveni fără s-o ştie, procesomanul numărul unu al ţării. Avea deschise o sută de procese la judecătoria din Florești.
Înaintea lui se situase la un moment dat, un pensionar din Ploieşti, care intenta automat procese celor care invocaseră în public zicala: A întors-o ca la Ploieşti!, pe motiv că astfel se aducea atingere onoarei zecilor de mii de cetăţeni paşnici din oraş.

Şi aşa localitatea noastră – scria el în plîngerile aşternute pe foi din maculatorul rămas de la nepoată-sa Lidia, care terminase şcoala elementară şi nu mai dăduse la liceu, plecată în Italia, unde îngrijea o bătrînă nebună, care se credea Maria Antoaneta deja ghilotinată şi, în consecinţă, de dimineaţă pînă seara se tînguia c-o doare gîtul unde a lovit-o tăişul – din cauza lui Caragiale, care şi-a bătut joc de ea zicînd despre Republica de la Ploieşti.

Cu banii obţinuţi din aceste procese de despăgubire morală, pensionarul voia să finanţeze apariţia unui nou Dicţionar de proverbe şi zicători, din care să fie scoasă zicala A întors-o ca la Ploieşti!

Cleopa Bulandră reuşi să-l depăşească. Nu pentru că ar fi făcut vreun efort în plus, ci pentru că pensionarul murise tocmai cînd scrisese şi depusese cea de a o suta doua plîngere.

Cleopa Bulandră era şi el pensionar. Pe motiv de boală, nu de vîrstă.
Lucrase la Poştă, Departamentul Trimiteri poştale externe.

Pînă în ultimii ani nu se confruntase cu prea mari dificultăţi. E drept, pe vremea lui Ceauşescu trebuia să deschidă şi să citească scrisorile primite din străinătate de cei din Florești. Ca toţi românii aflaţi peste hotare, în Vest îndeosebi, expeditorii se făleau pe pagini întregi cu situaţia lor materială. Mulţi puneau în plic fotografii în culori înfăţişîndu-i în picioare şi cu o mînă în buzunar lîngă o maşină nou-nouţă, cît un vapor, sau în faţa unei case de mărimea şi frumuseţea unei vile. Pentru cei care lucrau la acest Departament citirea scrisorilor reprezenta o mare încercare. Trei sferturi dintre colegii lui Cleopa Bulandră o şterseseră peste hotare,  amăgiţi de gîndul că şi ei ar putea ajunge asemenea celor din scrisori. Om cu frica lui Dumnezeu, pe Cleopa Bulandră nu-l bătu o clipă gîndul să fugă din ţară, ştiind, din ziarele pe care le citea, că e vorba de o infracţiune.

În ultimii ani, lucrurile se complicară rău de tot la locul său de muncă. Luaseră amploare plecările la muncă în străinătate. Cei rămaşi acasă dădeau acum năvală să le trimită pachete cu mîncare. Zilnic se prezentau la biroul lui Cleopa Bulandră, cel de verificare a conţinutului pachetelor – pentru a se vedea dacă nu sunt droguri sau materiale explozive – cutii burduşite cu slănină, cîrnaţi, caltaboşi, jumări, găini întregi tăvălite în untură, borcane cu castraveciori la oţet. Toate aceste produse treceau prin mîinile, dar mai ales pe sub nasul lui Cleopa Bulandră. Mirosul lor ispititor îl făcea să saliveze şi, lucru mult mai grav, să-i fie o poftă nebună de a înghiţi ceva din ele. Din cîte se ştie, pofta năprasnică, dacă nu e potolită, face stomacul să funcţioneze în gol. Şi asemenea unei roţi obligată să se învîrtă pe o osie neunsă, stomacul se roade încetul cu încetul, sfîrşind în gastrită sau în ulcer.

Cleopa Bulandră se îmbolnăvi de ulcer dat fiind că mirosului aţîţător de cîrnaţi prăjiţi i se adăugase şi stresul provocat de turuiala sutelor de femei care veneau la el cu pachetele.
După pensionare, Cleopa Bulandră duse o viaţă liniştită în căsuţa sa de la marginea oraşului.

Viaţa i se schimbă brusc din clipa cînd îl citară ca martor într-un proces dintre doi vecini. Aceştia se luaseră de la un nuc a cărui creangă uscată se întindea peste gard în ograda celuilalt. Dacă ar fi fost verde – scria pensionarul în plîngerea înaintată Judecătoriei – n-aş fi avut nimic împotrivă, ba chiar m-aş fi bucurat, deoarece eu iubesc natura. Uscată, creanga era pentru el o adevărată jignire. Mai mult ca sigur, vecinul o uscase dinadins şi pusese nucul să-şi întindă creanga peste gard, aluzie străvezie la faptul că el era ca un ţîr.

Drept răspuns, vecinul îl dădu în judecată pentru calomnie. Celălalt răspunse cu un nou proces. Şi astfel, timp de vreo doi ani se tîrîseră în judecată reciproc pentru tot felul de fleacuri. La un moment dat, cel jignit de creanga uscată îl acţionă în judecată, pentru că antena celuilalt îi fura din ştirile primite de la posturile TV.

Cleopa Bulandră se prezentă ca martor la prima şedinţă de judecată a primului proces: cel cu creanga.
Urma să depună mărturie că nucului i se uscase creanga încă de pe vremea cînd vecinul era gras.
Şedinţa se închise repede şi cum era şi de aşteptat, cu o amînare.

În viaţa celor doi vecini nu apăru nimic nou. Urmau să se prezinte la o altă şedinţă programată, ca de obicei, peste cîteva luni. între timp, intentîndu-şi reciproc alte cinci procese.

Viaţa lui Cleopa Bulandră se schimbă însă din temelii.
Se îndrăgosti fulgerător, iremediabil şi fără nici o şansă, de judecătoare.

Greu de spus dacă Mura Calistru, judecătoarea de care se îndrăgostise eroul nostru, era frumoasă sau urîtă. Trecuse de 40 de ani şi se îndrepta spre 50. La o asemenea vîrstă despre o femeie nu se poate spune nici că e frumoasă, nici că e urîtă. Se poate spune cel mult că e femeie şi nu bărbat.

Cînd era mai tînără, îşi cam făcuse de cap. Se lecuise însă pînă la urmă. Descoperise că un nou bărbat n-ar face altceva decît să-i repete pe cei anteriori.
Era acum o femeie aşezată, de o seriozitate care impunea, mai ales că avea priviri de un albastru rece.

Om la cincizeci şi ceva de ani, pe parcursul şedinţei, Cleopa Bulandră se purtă de parcă era vrăjit. Răspunse cu greu la întrebările judecătoarei, se încurcă şi se roşi, stîrnind uimirea veselă a unor ţigani din sală, care-şi disputau în instanţă o răpire de la o nuntă, despre care unii spuneau că fusese de formă, iar alţii, că fusese o răpire-răpire. Mura Calistru era de obicei o femeie calmă. Sutele de procese judecate în această parte a lumii, cu inşi care coborîseră din munţi întîia oară în viaţa lor doar cu ocazia procesului, dar şi cu inşi vicleni, acea viclenie ţărănească, transmisă din tată-n fiu, o învăţaseră să sesizeze rapid ce fel de om era cel din faţa ei.

Găsi că Cleopa Bulandră e un mototol şi, cum, în ziua respectivă era nervoasă, pentru că bărbatu-său uitase să-i lase cheile de la maşină, de trebuise să vină pe jos la serviciu tocmai acum, cînd o rodea cizma de la piciorul stîng, îl repezi niţel. Dădu-şi seama de greşeală, îi păru rău de ieşirea asta prostească, şi, ca să mai îndrepte ceva, făcu ceea ce nu făcea de obicei: îi zîmbi lui Cleopa Bulandră.

Asta îl dădu gata.
Se îndrăgosti de judecătoare.

Şi pentru că simţea nevoia s-o vadă, se apucă de deschis procese peste procese. Vecinilor, mai întîi, iar cînd termină cu vecinii, poştaşului, directorului şcolii, primarului, chiar şi unui ţigan care trecea pe uliţă o dată pe săptămînă, duminica, strigînd tînguitor:
Haine vechi cumpăr! deşi nu cumpăra nimic.

Timp de cinci ani, graţie acestor procese, o văzu pe judecătoare o dată pe lună şi, de fiecare dată cînd aceasta mai dădea o amînare, lui i se părea un semn discret de simpatie.

Ar fi continuat astfel cu procesele mult timp, dacă judecătoarea nu s-ar fi pensionat pentru a se consacra creşterii nepoţilor.
Fiică-sa divorţase şi-i rămăsese pe cap doi copii – o un băiat şi o fetiţă.

Într-o zi, mergînd în Centru, ca să vadă dacă a cîştigat la Loto, Cleopa Bulandră o întîlni pe judecătoare.
Era întîia oară cînd o vedea altfel decît în sala de judecată, stînd la măsuţa aşezată pe un podium.
Deşi Mura Calistru era la fel de elegantă (se îmbrăca în stil englezesc), lui i se păru o femeiuşcă oarecare.
Nici ea nu recunoscu în bărbatul care o privea acum superior pe cel din sala de judecată, mototolul timid şi slugarnic.

Dacă n-ar fi fost un simplu pensionar, ci un scriitor analist, Cleopa Bulandră şi-ar fi dat seama că se îndrăgostise de judecătoarea şi nu de femeia Mura Calistru.