Pe la prînz, venind acasă de la birou, deschid ușa de la dulapul cu haine din dormitor, ca să iau ceva. Dinăuntru țîșnește Tzontzy. A rămas acolo, închis de azi dimineață, de pe la 9. Acum e 16. A stat înăuntru nu mai puțin de șapte ore. Dacă n-aș fi avut ceva de căutat, aș fi deschis dulapul abia noaptea tîrziu, pe la unu. Tzontzy ar fi rămas în întuneric și in spațiu strîmt o jumătate de zi.
O chem pe Doina pentru a-i dezvălui situația.
Mă aștept, potrivit tradiției, să-l compătimească pe Tzontzy pentru suferința psihică îndurată și să-l ia în brațe, ca să-l legene, cu scopul declarat de a-l elibera de stres.
Doina vine de urgență.
Dulapul e răvășit în partea de jos. Tzontzy a făcut asta din teamă, din plictiseală sau chiar din răzbunare. Cred că din răzbunare, pentru că n-a scos un mieunat de alarmă. Lucrurile răvășite sunt ale Doinei, nu ale mele. Direct afectată, Doina îl mustră pe Tzontzy și îi administrează o palmă peste funduleț.
Dacă erau lucrurile mele nu s-ar fi sinchisit.
De unde trag concluzia că dragostea ei față de Tzontzy se oprește cînd acesta îi afectează interesele.
*
Discuție cu Doina despre viitorul Pisoiului. Doina e adepta libertății de a alege, deși nu l-a citit pe Sartre, care pledează în acest sens. Nici nu era nevoie. Marele filozof se referă la oameni, nu la pisici. Prin urmare, ea propune să deschidem fereastra de la balcon și să punem Pisoiul pe pervaz. Vom vedea dacă alege să plece în lume sau să rămînă la noi. Ea crede că Pisoiul își dorește să fie liber. Cică nu de puține ori l-a văzut uitîndu-se la motanul alb, de pe acoperișul vecin, cu invidie, pentru că se bucură de libertate. Să-l lăsăm să se întoarcă în lumea mîțelor maidaneze, de unde l-am luat, fără să-l întrebăm dacă vrea asta. De unde și pînă unde a văzut ea invidie în ochii Pisoiului – rămîne pentru mine o enigmă. C-ar putea citi în privirile motanului stările sufletești care-l încearcă, n-am nici o îndoială. De data asta, motanul ședea pe pervaz, cînd urmărea motanul alb. Ca să-i observe invidia din priviri, Doina ar fi trebuit să se afle pe acoperișul vecin. În spatele motanului alb. N-o știu însă alpinistă.
Eu sunt sceptic.
Nu supraviețuiește dacă se întoarce în stradă după ce și-a petrecut copilăria și adolescența în cocoloșirea noastră. Pe de altă parte – zic – nu cred că ar vrea să plece. Nu de puține ori – mă apuc eu de filosofat prostește – oamenii preferă libertății confortul. – Da – replică Doina – dar Pisoiul nu e om, e pisică, prin urmare învățătura asta nu i se aplică.
– Uite ce – tai eu nodul gordian, ca un Alexandru Cel Mare al apartamentului – să-l lăsăm să aleagă.
Deschidem fereastra și punem pisoiul pe pervaz. Nu fără scandal din partea lui. Nu suportă să fie luat în brațe cînd nu are el chef. Pisoiul nu dă semne c-ar vrea să plece. Din cînd în cînd se întoarce și se uită la noi.
– Îl intimidăm – observă Doina -, nu-i vine să plece cîtă vreme suntem lîngă el, nu vrea să ne rănească sufletește. Ieșim din balcon, tragem ușa după noi și ne apucăm să urmărim pisoiul pe fereastră. Nici acum nu pleacă. A trecut ceva timp. Trebuie să merg la serviciu. – Eu nu mai pot sta – zic. Cînd dau să plec, pisoiul se întoarce și, dintr-un salt, e în balcon. Nu vrea să plece. A ales confortul în dauna libertății. Doina e nițel dezamăgită.
– S-a îmburghezit – zice ea – asemenea unui șef de cadre de pe vremuri observînd că un tovarăș i-a luat fetiței pian.