(Din Istoria literaturii proletcultiste, în pregătire pentru tipar)
Negarea diversităţii, instaurarea unei singure opinii la nivelul întregii literaturi, îşi au cauza şi în permanenta stare de alarmă, de front, impusă vieţii literar-artistice. Dacă pericole de tot felul, dar de aceeaşi perfidă intensitate – decadentismul, cosmopolitismul, formalismul – ameninţă cultura română, dacă scriitorii trebuie să facă front comun împotriva duşmanului ideologic e de așteptat, ca punctele de vedere contradictorii, răspunsurile polemice la criticile formulate de cei cu funcții de răspundere în administrarea literaturii să nu-şi aibă locul în acest front pentru care deplina unitate e văzută ca o forţă. În articolul Sub steagul principialităţii, din Contemporanul, 28 februarie 1947, Traian Şelmaru, comentînd existenţa unor puncte de vedere divergente, avertizează asupra posibilităţii de a face jocul duşmanului:
„Criticii reacţionari se arată gata să aplaude cu perfidie ori de cîte ori astfel de manifestări apar în realizările unor artişti sau în articolele unor comentatori angajaţi pe calea cea adevărată a culturii şi artei. Cînd te laudă duşmanul nu e bine“.
Posibilitatea de semnificare politică a punctelor de vedere divergente există în toată perioada 1947-1953. Publicaţiile partidelor istorice din anii 1944-1947, la care se referă, ca la un duşman stînd la pîndă, articolul de mai sus, vor fi înlocuite, în perioada 1948-1953, de posturile de radio occidentale, lansate într-o ofensivă violentă, specifică „războiului rece“, împotriva ţărilor socialiste. Atente la tot ce se întîmplă în spaţiul românesc, posturi de radio cum ar fi, de exemplu, Vocea Americii, Radio-Londra, sînt gata să facă din orice punct de vedere diferit de cel impus în chip administrativ, un gest contra-regimului. În mod paradoxal însă, această semnificare politică a unor aspecte ţinînd de normalitatea confruntărilor de idei din literatură e posibilă tocmai prin existenţa unui monopol al adevărului. Într-un context în care întreaga publicistică e dominată de un singur punct de vedere într-o anume problemă concretă, privind o anume operă literară, orice gest de nuanţare, de afirmare a unui alt punct de vedere, e rapid receptat în exterior ca fiind îndreptat împotriva comuniştilor. Cei ce deţin monopolul adevărului şi duşmanii exteriori se întîlnesc în considerarea unui unic punct de vedere ca exprimînd poziţia Partidului într-o problemă sau alta. Şi unii şi alţii vor considera orice alt adevăr decît cel impus de anumite persoane cu funcţii administrative în ierarhia literaturii ca fiind antipartinic, contrarevoluţionar. Persoanele cu funcţii de răspundere în ierarhia administrativă a literaturii, negîndu-l cu violenţă. Posturile de radio occidentale, încurajîndu-l cu aceeaşi violenţă. Exagerată sau nu, această posibilitatea „de a face jocul duşmanului“ acţionează pentru afirmarea şi întărirea monopolului principialităţii prin forţa de presiune pe care o reprezintă faţă de diferiţi scriitori şi publicişti. Gîndul că un punct de vedere diferit de cel aşa-zis oficial, că un răspuns polemic la o critică adusă de Scînteia, ar putea fi înfăţişat de duşmanul politic exterior ca un gest anti-comunist inhibă fattal. Cînd posturile de radio occidentale laudă o atitudine sau un gest, reacţia scriitorului e promptă şi deplină în respingerea indignată a acestei laude. Comentînd un articol difuzat de Radio-Londra în seara zilei de 31 iulie 1951, care îi lua apărarea faţă de critica dură a Scînteii din 29 iunie 1951 (Cînd poetul se depărtează de viaţă), Maria Banuş se cutremură de indignare:
„«Nu este rostul nostru s-o apărăm pe Maria Banuş», declară amabilii cavaleri londonezi, vajnici apărători ai asasinatelor în masă şi ai asupririi popoarelor. Şi mai departe: «E inutil să se discute chestiuni de adevărată literatură sau poezie», iar «Maria Banuş îşi pierde timpul şi-şi pune în pericol situaţia».
«Atac»? «Apărare»? «Situaţie periclitată»?
Sărmane jivine care vă zbateţi în jungla capitalismului!“ (Maria Banuş, Cînd asasinii devin gentili, Scînteia, 11 august 1951).
Printr-un efect nedorit, necesitatea de distanţare de duşmanul ideologic, nevoia de a nega ceea ce el afirmă, se transformă într-o acceptare a criticii dogmatice, sentenţioase. Îngrijorată ca nu cumva o posibilă obiecţie sau nuanţare să pară ca venind de pe o poziţie duşmană noii literaturi, Maria Banuş recunoaşte justeţea criticilor aduse de organul Partidului:
„Ziarul Scînteia a publicat un articol intitulat « Cînd poetul se depărtează de viaţă», în care se ocupă de ultimele mele poezii publicate în numărul 5 al «Vieţii româneşti». Analizîndu-le în lumina unei înalte principialităţi, serios şi profund, Scînteia observă în aceste poezii o rămînere în urmă a mea, o necunoaştere suficientă a omului nou ce se dezvoltă în patria noastră şi o serie de confuzii ideologice (…)“.
Conform unei scheme răspîndite în publicistica perioadei, critica Scînteii e considerată un moment de zguduire sufletească binefăcătoare, un punct de severă întoarcere a celui criticat asupra întregii sale activităţi:
„Atunci cînd am citit articolul din «Scînteia» despre poeziile mele am suferit. Şi nu o clipă, nu un ceas, nu două. Mult după aceea. Şi mi-au ars obrajii de ruşine pentru că am înţeles pînă în adîncul cugetului meu, am înţeles că, fără voia mea, săvîrşisem un furt. Furasem de la poporul meu hrana de care are nevoie, cîntecele de care are nevoie. Nu cîntece mărunte îi trebuie lui, în care nisipul mărunt al versurilor se scurge ca într-un ceas vechi de sticlă. Nu cîntece rupte de frămîntările oamenilor. Ci cîntecul plin şi amplu în care să se audă muzica măreţului efort colectiv, în care să se oglindească faţa omului nou care apare, care creşte în republica noastră“.
Gestul postului Radio Londra se relevă astfel autoarei ca un serios avertismente asupra posibilei sale alunecări pe poziţiile literaturii reacţionare. Ceea ce Scînteia evidenţiază printr-o critică severă – caracterul primejdios al versurilor publicate în numărul 5 al Vieţii româneşti – duşmanul ideologic evidenţiază printr-o entuziastă receptare. În mod paradoxal, elogiul duşmanului de clasă e menit mult mai mult decît critica tovărăşească să-i atragă atenţia asupra caracterului primejdios din punct de vedere politic al versurilor publicate de în ultimul timp:
„Oare preferinţele voastre nu se îndreaptă tocmai spre acel conţinut care se îndepărtează de viaţă, care scormoneşte în hrubele măruntului eu individualist, abate atenţia cititorului de la sarcinile mărunte ale zilelor noastre? Nu simţiţi oare o adîncă şi subtilă afinitate cu acele «producţiuni literare» care ne fac să uităm cît de primejdios e duşmanul şi cît de grea şi de măreaţă e lupta noastră pentru construirea unei vieţi noi?
E cazul să vă spun: «Gingaşii mei domni, vă mulţumesc că mi-aţi oferit voi singuri aşa de graţios cheia cu care multe taine se pot descuia»“.
De aici, de la exemplul personal, o generalizare pentru toţi creatorii:
Lauda duşmanului să fie un serios punct de plecare pentru o severă analiză:
„Să luăm aminte oameni ai artei. Să ne folosim de această cheie preţioasă pe care însuşi duşmanul ne-o întinde. Să ştie acei care alunecă pe panta estetismului sterp şi a individualismului că făcînd aceasta ei slujesc pe duşmani. Pentru că duşmanul nu se bucură niciodată de pompă. El nu se bucură decît de ceea ce-i foloseşte, decît de ceea ce-i poate întări propriile sale poziţii“.
Șantajul cu A face jocul dușmanului de clasă
Acceptarea de către scriitori a monopolului principialității e favorizată de o altă teză de intensă circulaţie în perioada 1947-1953:
Cea a modului exemplar în care trebuie primită critica Partidului.
Identificînd critica adusă de o anumită persoană sau o anumită publicaţie cu critica lansată de Partid, perioada 1947-1953 nu numai că face imposibilă replica polemică, dar, mai mult, cere cu necesitate acceptarea acestei critici. Pe fondul identificării criticii literare cu critica de organizaţie, posibila reacție polemică a acelui criticat de o persoană cu responsabilităţi în ierarhia administrativă a literaturii e blocată de teza primirii exemplare a criticii Partidului. Acceptarea resemnată a criticii sentenţioase apare ca un mod definitoriu de manifestare a partinităţii scriitorului, ca un gest care diferenţiază radical literatura nouă de literatura anterioară. În articolul Ce ne-nvaţă critica Partidului din Scînteia, 8 august 1948, Ov.S. Crohmălniceanu, analizîndu-şi atitudinea faţă de critica adusă de studiul lui Traian Şelmaru, „Să smulgem din noi înşine poziţiile de auto-apărare ale capitalismului!“ întreprinde o incursiune în procesul trecerii unui scriitor de la modul burghez la modul revoluţionar de a primi critica. Evident, ca şi în alte cazuri, situaţia se înscrie într-un ansamblu de semnificaţii mai ample:
„În domeniul artei şi literaturii, acolo unde susceptibilităţile se cultivau cu grijă, unde conform obiceiurilor cenaclurilor burgheze, întreaga zonă a artelor se considera un salon al făţarnicelor politeţi de rigoare şi al muşamalizării păcatelor, Partidul Muncitoresc încetăţeneşte morala proletară. El face oamenilor artei şcoala unei noi atitudini faţă de felul cum poporul judecă munca lor, îi ajută pe aceştia să-şi lărgească orizontul, şi să creeze o artă în slujba clasei muncitoare.
Există deci o problemă a modului în care cei ce acţionează în cîmpul artei literaturii învaţă a primi critica Partidului, o problemă a modului în care aceştia culeg toate roadele acestei critici“.
Sub acest semn, atitudinea faţă de critica Scînteii e, de fapt, trecerea de la o atitudine nesănătoasă, la una sănătoasă, corespunzătoare noii morale din literatură. Conform, tînărului autor, la început reacţia sa a fost tipică susceptibilităţii mic burgheze:
„Trebuie să mărturisesc de la început că prima mea reacţie în faţa criticii a fost de completă indignare. Am socotit că am fost umilit. Umblam ca un leu în cuşcă. Nu înţelegeam deloc să analizez ce mi se reproşa. Am hotărît să nu mai scriu, să plec de la revista la care munceam“.
Ca şi în cazul Mariei Banuş, saltul de la respingerea de tip mic burghez la acceptarea de tip principial a criticii izvorăște din revelaţia că neluînd în seamă mustrările făcute de deţinătorii Adevărului el face jocul duşmanului de clasă:
„Am observat însă imediat că o serie de necunoscuţi prieteni mă asaltau. Erau zîmbete în jur care mă încurajau, compătimiri binevoitoare, încurajări. Ceea ce era interesant era că jur împrejurul meu se îngrămădeau mai toţi oamenii cu păreri dubioase, dacă nu şi duşmănoase. Ei observaseră sertăraşele mele interioare şi trăgeau de ele ca să scoată la iveală ce conţineau, să le schimbe interiorul, să introducă înăuntru, pe nesimţite, ideile lor, ideile împotriva cărora voiam ca scrisul meu să lupte.
Nu o singură dată acei binevoitori amici m-au felicitat pentru dîrzenia mea. Ei mă sfătuiau în continuare: «Să te ţii tare» şi adăugau aparte: «Ce om de caracter e Crohmălniceanu! – El nu se lasă».
Abia simţeam cum pe nesimţite lunecam mai departe. Trezirea mea s-a făcut cînd un alt binevoitor mi-a strecurat că înainte vreme un reputat critic literar, misionar înrăit al reacţiunii din ţară şi de peste hotare, şi împotriva ideilor căruia scrisesem chiar eu, îmi apreciază scrisul.
Am simţit atunci că lucrurile nu mai pot continua. Lupta, deci, nu se dădea numai în mine. Inamicul există în afara mea, dar căuta să facă din mine o poziţie a sa şi folosea cu abilitate orice şovăire“.
Nevoia de confruntare cu alte puncte de vedere
Ca şi în alte domenii ale vieţii culturale şi social-politice, în domeniul literaturii şi artei nu puteau exista, în perioada respectivă, soluţii apriorice la problemele puse în dezbatere. Ele urmau să fie găsite prin luarea în considerare a tradiţiilor literaturii române, a specificităţii societăţii româneşti din acel moment, cu alte cuvinte, prin aplicarea la condiţiile concret-istorice ale României a tezelor şi principiilor marxism-leninismului cu privire la artă şi literatură. Toate acestea cereau ca, în dezbaterea problemelor fundamentale ale literaturii şi artei, în stabilirea soluţiilor teoretice şi practice, să fie luate în considerare toate punctele de vedere afirmate la un moment dat, chiar şi acele puncte de vedere care nu se afişau cu ostentaţie ca fiind revoluţionare. Căci urmărind cu atenţie peisajul publicistic de la sfîrşitul anului 1947 şi începutul anului 1948, vom constata, în mod firesc, că nenumăratele puncte de vedere, nenumărate soluţii oferite de către scriitori care nu erau comunişti, puteau fi înglobate fără nici o reţinere în noua concepţie privind literatura.
Dar nu numai atît.
Noua concepţie privind literatura şi arta se putea dezvolta nu numai luînd în considerare celelalte puncte de vedere, dar şi în confruntare cu aceste puncte de vedere. Conştiinţa permanentului examen pe care îl constituie intervenţia publicistică face mult mai inteligentă, mai suplă, o concepţie, o obligă la riguroasă argumentare. Alături de alţi factori specifici ai perioadei 1947-1953, procesul de intenţie, gîndirea care justifică, practica excluderilor administrative, monopolul Adevărului explică slaba dezvoltare a gîndirii critice şi estetice din perioada 1947-1953. Conştientă de faputl că nimeni nu o poate contrazice, că nimeni nu o poate contrazice, că nimeni nu-i va cere să-şi argumenteze punctele de vedere, gîndirea monopolizatoare a Adevărului nu face nici un efort de subtilitate. Argumentării i se preferă afirmaţia simplistă, brutală, efortului de inteligenţă, de pregătire intelectuală, efortul de a ajunge într-o funcţie din ierarhia admiistrativă. Citind astăzi intervenţiile unor persoane cu funcţii de răspundere în ierarhia culturii din perioada 1947-1953, N. Moraru, Traian Şelmaru, Zaharia Stancu, M. Novicov, rămîi surprins de absenţa oricărui efort argumentare. Propoziţiile critice sînt autoritariste, atitudinea fundamentală e suficienţa, tonul dominant – cel de profet care aduce nelămuriţilor adevărul.
Ca şi în alte cazuri, monopolul Adevărului s-a întors împotriva celor care îl practicau.