La întoarcerea de la Amsterdam, ai la dispoziţie numeroase subiecte din a căror tratare cititorul va înţelege că eşti un ins ars de chinul culturii, gata să dormi peste noapte pe trotuarul din faţa unui muzeu celebru, ca să te înfăţişezi primul la casierie, cînd nu numai custodele, dar nici măcar scheletele expuse nu şi-au băut cafeaua. Aş putea vorbi, de exemplu, despre Muzeul Rembrandt sau despre Muzeul Van Gogh. N-aş putea spune nimic despre două celebre muzee ale Amsterdamului: Muzeul Naţional, dat fiind că nimic nu mă plictiseşte mai mult decît Muzeul Naţional al unei ţări, unde, pentru a vedea un El Greco, de exemplu, trebuie să înghiţi pe post de garnitură o puzderie de autori anonimi, şi Muzeul de Istorie a Sexului, dat fiind că aglomeraţia de la casă n-a scăzut nici un centimetru.
Voi vorbi, aşadar, de unul dintre lucrurile care mi-au lăsat o amintire neştearsă la Amsterdam:
WC-urile.
Alte mari oraşe ale lumii pun la încercare nervii călătorului străin prin restaurantele, barurile şi cafenelele lor cu WC-uri la care nu se plăteşte. Spun, pun la încercare, deoarece nimic nu-i mai complicat, mai derutant, decît un local în care intri doar pentru WC-uri. Am descris anterior cît de costisitoare e întreprinderea de a deschide uşa, a cerceta cu privirile dacă e sau nu tăbliţa cu omuleţul crăcănat, a te aşeza la masă cu gîndul de a o zbughi la WC, în timp ce ospătarul socotește doar cum să-ţi vîre pe gît o masă cît mai costisitoare. Ei bine, la Amsterdam, turistul nu se confruntă cu asemenea încercări care-i amintesc de ceva între un colindat naţional şi 5 treceri ilegale de frontieră. La Amsterdam, toate localurile au WC-uri cu plată. Ca să nu fie discuţii, chiar la intrare ţi se vîră sub ochi, cu tupeu nemaipomenit, o inscripţie: 0,50 Euro sau 0, 25 Euro.
Un astfel de text nu-i spune nimic unui călător normal. Eu însă sînt un călător de un fel aparte. Mă supun fără să crîcnesc tuturor anunţurilor care se referă la interdicţii. Nu de puţine ori mi s-a întîmplat să mă trezesc nas în nas cu un panou care ţinea să precizeze „Trecerea interzisă!”. Pe lîngă el se scurgea, însă, o mare de oameni. Nici unul nu catadicsea să se întoarcă din drum, să se oprească şi să se întrebe dacă merită riscul, ba chiar măcar să se uite la panou pentru a verifica dacă e corect din punct de vedere gramatical. Eu, însă, aveam în faţă un exemplu viu, mă întorceam din drum, gata să mai fac încă vreo 10 kilometri, ocolind punctul, numai să nu intru în conflict de interese cu anunţul. Aşa se face că, ori de cîte ori vedeam cartonul cu 0,50 sau 0,25 de Euro, mă cufundam în scotocirea buzunarului pentru a pescui moneda cu pricina. Nu ştiu dacă aţi observat, dar în străinătate monedele au proprietatea de a nu fi găsite tocmai cînd le cauţi. După cîteva zile de şedere, graţie numeroaselor momente cînd ţi se dă restul, ai deja la tine o cantitate de monede gata să concureze Banca Naţională a ţării. Şi cu toate acestea, ca să găseşti moneda cerută de un automat, de o controloare sau chiar de o vînzătoare, îţi trebuie cel puţin vreun sfert de ceas. Plecînd de la o asemenea realitate, probabil, vînzătoarele din străinătate se oferă imediat să-ţi culeagă din palma făcută căuş monedele potrivite. Nu ştiu cum au ajuns ele la o asemenea perfecţiune – nu-i exclus să-şi fi dat doctoratul în Monede – dar toate dovedesc o pricepere ieşită din comun să aleagă dintre sutele de nasturi cu preţ exact moneda pe care tot ele ţi-au cerut-o.
Deja înarmat cu moneda potrivită, strînsă în palmă cu străşnicia cu care un terorist ţine grenada fatală, m-am îndreptat de fiecare dată către toaleta vegheată de anunţ. Toate WC-urile din străinătate sînt dotate cu tot ce trebuie unui loc în care pînă şi împăratul merge pe jos. Faţă de WC-urile private de apartament, de vilă sau chiar de sediu al guvernului, WC-urile publice sînt dotate şi cu o femeie. Ea stă, de obicei, în spatele unei măsuţe pe care se află o farfurioară. Pe farfurioară ar trebui să se afle mai multe monede. Aceasta deoarece farfurioara e pentru WC ceea ce e pentru Banca Angliei, tezaurul. Cu toate acestea, ori de cîte ori am intrat într-un WC n-am zărit nici o monedă. Explicaţia e foarte simplă. Sfidînd afişul, clienţii nu dau nici un sfanţ. Trec pe lîngă cetăţeanca de la măsuţă fără să-i arunce măcar o privire. E drept că nici cetăţeanca nu se omoară cu strînsul monedelor. Fie că nu e acolo cînd trece clientul, fie că vorbeşte la mobil, fie că stă de vorbă cu o altă cetăţeancă despre noul impozit pe care vrea să-l vîre guvernul, fie că dezleagă cuvinte încrucişate.
Eu însă, după cîte am spus, nu îndrăznesc să trec fără a-mi da obolul. Astfel că, ajungînd în dreptul farfurioarei, desfac portmoneul şi lepăd moneda. De fiecare dată cînd am procedat astfel, am reuşit s-o descumpănesc definitiv pe cetăţeancă. Era atît de neobişnuită cu gestul, că nu de puţine ori m-am trezit cu ea făcîndu-şi de treabă în jurul meu. Mă suspecta, probabil, de altfel de intenţii decît cele corespunzătoare unei toalete publice. Să fur, de exemplu, scoica. Sau să zmîngălesc hîrtia igienică. O singură dată mi-am permis să nu iau în seamă anunţul cu pricina. Nu departe de Muzeul Naţional, în mijlocul unui părculeţ, se ridică restaurantul Carusel. Îi spun Carusel, deoarece e amenajat după principiul Caruselului. Înăuntru dai chiar peste nişte căluşei despre care nu pot spune dacă se învîrtesc sau nu. Oricum, la intrarea în WC-ul Caruselului mi-au căzut privirile pe un cetăţean scund, la o adică pitic, care ţinea într-o mînă o farfurioară goală. Cealaltă mînă era îndoită la spate, într-o mişcare clasică pentru profesia de ospătar. Se înţelege că scundul era din marmură. Se înţelege că ţinea locul unei persoane vii. Fără a pretinde, ca aceasta, creşterea salariului minim şi repaosul duminical. Farfurioara era goală. Nu ştiu de ce, dar, la ieşire, pentru că atunci se cuvenea să scoţi cei 0,50 Euro pretinşi de afiş, n-am pus nici o monedă. M-am perpelit un timp în chip dostoievskian pentru această decizie crucială. Am făcut faţă, în cele din urmă. Nu m-am întors să pun în farfurioară tariful cerut.
Dintre toate localurile de pe Champs Ellysee, din Paris, are toaletă doar o cofetărie de îngheţată. Cu această instituţie care însoţeşte omenirea în drumul ei de la Pitecantrop la Albert Einstein sînt dotate probabil toate restaurantele, barurile, ceainăriile şi chiar expoziţiile de pe cunoscutele bulevarde. Eu am ales cofetăria cu îngheţată, deoarece era singura care declara că are WC încă de la uşă. Şi celelalte aveau, desigur, numai că verificarea m-ar fi costat deschiderea uşii, intratul, aşteptatul la masă, găsirea unei comenzi pe care ospătarul să n-o poată aduce, drept pentru care m-aş fi putut ridica de la masă fără a stîrni bănuiala că intrasem doar pentru WC.
În viaţă totul se plăteşte, potrivit unui contor pe care îl apucă toţi cei ajunşi la vîrsta pensionării. Trebuia să plătesc şi eu siguranţa cu care am deschis uşa: trebuia să mănînc o îngheţată, deşi afară era un ger de crăpau stăncuţele. De cum mi-a luat comanda, mă ridic de la masă şi o iau glonţ către scările prevăzute cu nemuritoarea inscripţie:
Spre toaletă.
La Bărbaţi e o singură cabină, şi aceea ocupată. Nimic nu-i mai penibil decît coada la un WC. Pentru a nu lăsa impresia că-mi aştept rîndul, mă prefac că mă spăl pe mîini. Devenit brusc matematician, calculez cam cît timp i-ar trebui celui dinăuntru pentru a o şterge de acolo. Oricum, îmi iau toate precauţiile. Pentru că dozatorul de săpun lichid e la toate WC-urile publice veriga slabă a ordinii. Într-adevăr, şi aici merge prost. Pentru o picătură de lichid trebuie să apeşi maneta pînă-ţi faci muşchi de halterofil. Tocmai cînd robinetul reuşise să mă stropească din cap pînă-n picioare, uşa se dă de perete şi un mucos pătrunde înăuntru, tresărind ca o maşină de curse. N-apuc să-i spun că sînt la rînd. Prichindelul deschide uşa cabinei şi intră înăuntru. Bună ocazie să aflu că era liberă. Rămas cu buzele umflate, mă pun pe aşteptat. Sus, în cofetărie, mi-au adus îngheţata. Dacă nu mi-o fi luat cineva şi revista, şi hainele! Uşa se deschide din nou. Vîră căpuşorul o fetiţă cu zulufi. Are acel aer nevinovat care-l făcuse pe Iisus să spună: Lăsaţi copiii să vină la Mine! Eu însă nu sînt Iisus şi cu atît mai puţin nu mă pregătesc ca El de vreo confruntare în direct cu Pilat din Pont. Drept pentru care o uşuiesc. Fetiţa nu se lasă intimidată. Se îndreaptă spre cabină şi loveşte cu pumnii în uşă. După care o deschide. Băieţaşul izbucneşte în hohote de rîs. După care o rupe la fugă după fetiţă să-i ardă o scatoalcă. Abia atunci realizez:
Cei doi erau fraţi şi se jucaseră la WC de-a v-aţi-ascunselea!