(Din Istoria literaturii proletcultiste, în pregătire pentru tipar)
Articolele de îndrumare publicate în Scînteia, Cu privire la opera lui Mihai Eminescu şi Un măreţ tezaur redat poporului stabilesc și imaginea pe care critica și istoria literaturii trebuie s-o prezinte ca adevărată pentru Eminescu, în contrast cu imaginea acreditată de critica anterioară. Dintre acestea, se detaşează imediat, drept punct obligatoriu, demascarea societăţii burgheze din vremea Poetului în special şi a societăţii burgheze, în general:
„Din cercetarea ştiinţifică a vieţii şi a operei marelui poet, în noianul de manuscrise descoperite, reiese limpede că, departe de a fi avut o fire bolnăvicioasă, înnăscut pesimistă şi resemnată, departe de a fi fost un izolat rupt de viaţă şi de popor, Eminescu a fost plin de o puternică dragoste de viaţă, a năzuit spre idealuri din cele mai înalte, a fost aproape de viaţa şi durerile poporului. El a urît cu înverşunare şi i-a dispreţuit pe exploatatorii şi asupritorii poporului, care au făcut totul pentru a-l abate pe poet de la năzuinţele sale, pentru a-l împinge la capitularea în faţa ideologiei lor reacţionare. În ciuda acestor presiuni, a mizeriei la care a fost supus, viaţa lui Eminescu este un permanent zbucium de a găsi adevărul, de a găsi calea spre lumină într-o epocă în care această cale nu se întrezărea încă în ţara noastră. Chiar în momentele cînd, obosit şi ros de mizerie, părea că totul se frînsese în el, cînd în poeziile lui Eminescu răsună accente de cumplită deznădejde, răsună însă şi mînia clocotitoare împotriva burgheziei şi moşierimii. Acest chip nou al lui Eminescu apare azi oamenilor muncii ca acela al unui frate scump, care a avut de luptat cu acelaşi duşman cu care au avut ei înşişi de luptat, duşman pe care ei l-au învins şi l-au izgonit pentru totdeauna de la cîrma ţării. Minunatele versuri ale lui Eminescu, adînc răscolitoare, fac astăzi pe oamenii muncii să urască cu şi mai multă înverşunare pe acest duşman; ele constituie o armă puternică pentru construirea acelei vieţi fericite pe care el a dorit-o poporului; de aceea, clasa muncitoare are în el un scump tovarăş de luptă, pe care-l ia cu sine spre zările visate“. („Un măreţ tezaur redat poporului“, Scînteia, 15 ianuarie 1950).
Eminescu trebuie înfăţişat astfel ca aparţinînd clasei muncitoare şi nu burghezo-moşierimii, cum încerca să-l schiţeze critica reacţionară. Cultura de azi e continuatoarea legitimă a culturii care exprima în trecut interesele poporului. De aceea, un Eminescu critic al societăţii timpului său e un Eminescu al nostru. În Eminescu al nostru, Scînteia, 15 ianuarie 1950, Maria Banuş afirmă răspicat această legătură:
„Acest Eminescu frămîntat de doruri vii şi patimi multe pe care-l descoperim acum cînd cercetăm acele opere ţinute atîta vreme în întuneric, acest Eminescu adevărat şi întreg e al nostru.
Eroul nostru, pentru că în pieptul lui s-a zbătut revolta şi ura împotriva acelora care ţineau acest norod mai rău decît vitele de muncă: «căci viaţa de muncă se cruţă în boală, i se măsoară puterile, nu se încarcă peste măsură dar… la om lucrul se schimbă. Poate să se stingă în bunăvoie… se va găsi totdeauna altul în loc» – exclamă Eminescu plin de revoltă şi de amărăciune într-un articol al său.
Eminescu e al nostru pentru că poezia lui e plină de dragoste pentru ceea ce e vrednic să fie iubit, plină de ură pentru ceea ce merită să fie urît. Eminescu e al nostru pentru că prin mii şi mii de rădăcini el este legat de pămîntul ţării sale, de viaţa poporului său“.
De aici, credinţa că noua interpretare a lui Eminescu se constituie într-un gest polemic de restituire a lui Eminescu poporului muncitor:
„Dacă sărbătorirea lui Eminescu are loc astăzi în mijlocul unui asemenea entuziasm al poporului, aceasta se datoreşte faptului că reconsiderarea sa a scos la iveală un alt Eminescu, opus imaginii false prezentate de burghezie, un Eminescu necunoscut de popor. Se poate spune pe bună dreptate că ASTĂZI POPORUL L-A CÎŞTIGAT PE EMINESCU“. (Un măreţ tezaur redat poporului, Scînteia, 15 ianuarie 1950).
Înfăţişată ca restabilire a adevărului, ca înlăturare a falsificării, stabilirea noii imagini a lui Eminescu e, de fapt, un act politic: smulgerea lui Eminescu din mîinile burgheziei:
„E vorba să ni-l luăm înapoi pe Eminescu din mîinile murdare ale burgheziei, să ni-l limpezim de mîzga şi păienjenişul mincinos al intereselor exploatatoare. Să readucem, la noi, înlăturînd urmele întunericului şi ale falsului, ceea ce a fost dintotdeauna al nostru“. (Geo Dumitrescu, Pentru un Eminescu al nostru, Flacăra, 24 septembrie 1949).
Toți clasicii sînt cultivați doar în postura de critici ai societății burgheze
Moment cheie în procesul de valorificare a moştenirii literare a clasicilor, Centenarul Eminescu va impune cu autoritatea soluţiilor de îndrumare şi coordonatele fundamentale pe care urmează să fie înscrise, rînd pe rînd, operele marilor scriitori integrate în tradiţiile active ale noii culturi. O dată cu Centenarul, critica şi publicistica dedicată literaturii secolului al XIX-lea îşi asumă misiunea de a descoperi în fiecare operă, în fiecare scriitor, critica societăţii burgheze. Evident, cel mai valorificat sub acest aspect rămîne Ion Luca Caragiale, a cărui operă satirică oferă toate premisele de a fi prezentat în exclusivitate ca un critic necruțător al societăţii timpului său, al societăţii burgheze în general. În articolul I.L. Caragiale, G. Călinescu descoperă în marele scriitor criticul regimului burghezo-moşieresc prin excelenţă:
„I.L. Caragiale, al cărui centenar îl sărbătorim, este scriitorul cel mai iubit de masele populare din România prin faptul că a fost cel mai talentat şi cel mai puternic critic al regimului burghezo-moşieresc din România, fiind un prieten al poporului exploatat şi amăgit de frazeologia mincinoasă a lumii lui Caţavencu“ (G. Călinescu, I.L. Caragiale, în Studii şi conferinţe cu prilejul Centenarului I.L. Caragiale, ESPLA, Bucureşti, 1952, pag. 22).
Un critic al societăţii timpului său se vrea a fi fixat şi George Coşbuc:
„Deosebit de preţioasă este în opera lui Coşbuc analiza ascuţită, realistă, a societăţii timpului său. Poetul demască şi condamnă cu o mare putere de convingere asuprirea feudală şi, spre sfîrşitul vieţii sale, burghezia; el face un rechizitoriu necruţător împotriva instituţiilor statului burghezo-moşieresc, împotriva parlamentului şi a monarhiei. Prezentînd în mod veridic raporturile de clasă din lumea satului, el ia atitudine critică împotriva chiaburilor“. (Jean Popper, George Coşbuc, E.P.L.A., Bucureşti, 1950)
Ca şi Sadoveanu, introdus în noua cultură prin articolul de îndrumare Caracterul democratic-patriotic al operei lui Mihail Sadoveanu, semnat de Nestor Ignat şi S. Fărcăşan în Scînteia din 17 decembrie şi 19 decembrie 1950, ca denunţător al societăţii burgheze, marii scriitori interbelici sînt şi ei prezentaţi, la ora valorificării, exclusiv în ipostaza de critici ai vremii lor. Precizînd complexitatea perioadei interbelice din punctul de vedere al reconsiderării, articolul de îndrumare al Scînteii din 16 iulie 1954, Cu privire la valorificarea moştenirii culturale, semnat de Nestor Ignat, evidenţiază drept „cele mai bune“, deci, cele posibile de a fi reintregrate în noua cultură creaţiile definite prin critica social-politică:
„Cele mai bune opere literare din anii 1920-1944 sînt tocmai acelea care au reflectat realist viaţa poporului, lupta muncitorilor şi ţăranilor muncitori, nemulţumirea, revolta şi năzuinţele acestora“.
Cu timpul, evidenţierea doar a dimensiunii critice devine nu numai un clişeu de istorie literară, ci şi un subtil mod de a face posibilă recuperarea unui anume scriitor. În pledoaria pentru reabilitarea lui George Topîrceanu, care este studiul Humorul lui G. Topîrceanu, de Ov. S. Crohmălniceanu, Viaţa românească, nr. 4, aprilie 1953, humorul poetului primeşte semnificaţii de critică socială:
„Cele mai bune versuri ale lui Topîrceanu îşi bazează humorul pe un contrast comic, tipic pentru societatea în mijlocul căreia poetul a trăit.
De aceea, ele au puterea ca, dezvăluind esenţa unor fenomene caracteristice pentru lumea burgheză, să arate cu iscusinţă inferioritatea acestei lumi“.
În discursul ţinut la Primul Congres al scriitorilor din R.P.R., ( 16 -23 iunie 1956), Cicerone Theodorescu pledează pentru recuperarea lui Octavian Goga argumentînd că poezia marelui scriitor ar fi exprimat atitudinea comună a iobagului român şi a celui maghiar:
„La acest capitol al moştenirii culturale m-am aşteptat ca în rapoartelor lor, fie Beniuc, fie Deşliu, să pomenească numele acestui mare poet care este Octavian Goga. În cadrul reconsiderării clasicilor, reconsiderarea operei lui Octavian Goga ar îmbogăţi patrimoniul cultural al muncitorimii şi ţărănimii cu asemenea versuri care nu sînt de uitat, cu asemenea profeţii care şi azi ne apar strigate de un glas înalt, atît în numele iobagului român cît şi în numele iobagului maghiar:
«În pacea obidirii voastre,
Ca-ntr-un întins adînc de mare,
Trăieşte-nfricoşatul vifor
A vremilor răzbunătoare.»
Iată pentru ce eu pe Nagy István, pe Kovács György şi pe Sütö András, pe Horváth Imre, pe Szabedy Lászlos şi pe Szemler Ferenc, eu pe tovăraşii scriitori maghiari îi întreb în primul rînd dacă în aceste versuri – ca şi în «Clăcaşii», ca şi în atîtea altele – nu pîlpîie jarul ideii sociale, jarul dreptăţii comune a popoarelor noastre, după îndelungata lor obidire comună, fie sub grofii maghiari, fie sub boierii români:
«Din casa voastră, unde-n umbră
Plîng doinele şi rîde hora,
Va străluci o dată vremii
Norocul nostru-al tuturora…»
Dacă e posibilă şi utilă această reconsiderare, atunci s-o dăm în sarcina criticii cu adevărat competente“. (Lucrările Primului Congres al scriitorilor din R.P.R., 18-23 iunie 1956), ESPLA, Bucureşti, 1956, pag. 462).
Din nevoia de a recupera un scriitor, o operă literară invocînd dimensiunea de critică socială a operei sale, se ajunge nu de puţine ori la interpretări forţate. Pentru a putea integra Cîntecele ţigăneşti ale lui Miron Radu Paraschivescu, Dumitru C. Micu descoperă în Rică, fante de obor, posibile virtuţi de luptător revoluţionar:
„Eroul unei balade, «Rică, fante de obor», un cuţitar ucis într-o încăierare, era în felul său un erou; existau adică în el, în stare latentă, virtuţi care – educaţi de o societate ce eliberează omul de sclavia materială şi spirituală – ar fi putut forma un caracter de luptător pentru o cauză înaintată“ – (Contemporanul, 1 ianuarie 1954).
De rescrierea operei în interesul prezentului nu sînt scutiți nici clasicii literaturii universale.
Pe 18 februarie 1952, se constituie Comitetul pentru Sărbătorirea a 150 de ani de la nașterea lui Victor Hugo. Organizatorii sînt aceeași, cu excepția ARLUS, înlocuită cu Institutul Român pentru Relațiile Culturale cu Străinătatea.
Președintele Comitetului e ales, „prin vii aplauze”, acad. Prof. Petre Constantinescu-Iași.
Scînteia din 19 februarie 1952 aduce informații despre Planul Sărbătoririi:
„Tov. Veronica Porumbacu a dat apoi citire proiectului de plan, care cuprinde un ciclu de conferințe consacrate vieții și operei lui Victor Hugo. Conferințele se vor ține la București, Cluj, Iași, Timișoara, Orașul Stalin, Tg. Mureș.
Editurile vor tipări în ediții festive celebrul roman «Mizerabilii», o antologie a poeziilor lui Victor Hugo, precum și o antologie din publicistica sa.
Academia R.P.R. va sărbători pe marele scriitor francez într-o ședință festivă.
În București va avea loc o adunare festivă și un festival artistic închinat lui Victor Hugo.
Presa, radio-ul și publicațiile literare vor publica articole despre Victor Hugo și fragmente din opera sa. De asemenea, se va tipări un timbru jubiliar.”
Sub semnul sărbătoririi, Scînteia din 26 februarie 1952 publică articolul lui Mihai Beniuc Un mare poet al păciii și literaturii. Un roman precum Notre Dame de Paris apare autorului ca precursor al realismului socialist:
„«Notre Dame de Paris» (1831), a cărui acțiune se petrece în timpul evului mediu, Hugo își exprimă simpatia sa înflăcărată pentru oamenii din popor, oprimați și striviți sub povara rînduielilor claselor asupritoare. Pe măsură ce dezvoltarea capitalismului adîncea mizeria masselor populare, Hugo este tot mai mult frămîntat de problema pauperizării masselor, a șomajului, a exploatării muncii femeilor și copiilor, a prostituției. De pe pozițiile unui înalt umanism, Hugo a formulat în romanele sale un protest patetic și răscolitor împotriva tuturor racilelor capitalismului.”