Cu zece ani în urmă, Stănică Cojocaru, vărul lui Vasile Cojocaru, din Vintileasa Deal, a fost implicat într-o răsunătoare afacere cu ştampile clandestine. Împreună cu alţi cîţiva, Vasile Cojocaru, plecat din sat să se angajeze la întreprinderea de pompe, organizase în Floreşti un atelier de făcut ştampile clandestine, dublat de o reţea de desfacere acoperind întreg judeţul. Ştampilele erau vîndute pe sub mînă de oameni vîrîţi în afacere de a lungul timpului: două vânzătoare la Big -ul din centru, recepţionerul de la Complexul turistic Iada sare casa, telefonista de la Poșta din Centru, o taxatoare pe linia lui 3 barat, portarul Spitalului judeţean, precum şi zece vînzători de magazine săteşti. Aşa cum avea să rezulte din cercetări, cei implicaţi plasau ştampilele false cu deplina complicitate a clienţilor. Şi anume – aşa cum avea să se arate la proces şi, cum, de altfel, avea să se scrie într-o amplă relatare de la Proces din ziarul judeţean, telefonista de la Poşta Centrală, clienţii se interesau mai întîi de ştampile. Ea – avea să relateze telefonista, obţinînd şi circumstanţe atenuante pentru asta – venise de curînd la Poşta centrală, transferată de la Oficiul P.T.T.R. nr. 3 Floreşti. Timp de o săptămînă observase cu nedumerire că anumiţi cetăţeni veneau în fiecare dimineaţă, pe la zece-unsprezece, şi se apucau să stea acolo, la cîţiva paşi de ghişeu, fără nici un rost. Din cînd în cînd însă îi aruncau priviri pline de subînţelesuri. Cum cîţiva dintre cei ce-şi pierdeau timpul pe acolo, prin sala de aşteptare, erau bărbaţi, iar ea era logodită, căuta să le arate c-au greşit adresa. Era fidelă viitorului soţ, care o iubea. Într-o zi, cînd îi zîmbi unuia dintre bărbaţi, ca să-i facă în ciudă logodnicului, cu care se certase din cauza unui cornet de îngheţată, acela se lipi rapid de ghişeu şi întrebă scurt:
– Aveţi ceva să-mi propuneţi?
– Doamne fereşte! zise la proces telefonista că i-ar fi zis respectivului, ce să vă propun?!
– Cum ce – zise la proces telefonista că i-ar fi zis acela – ceva blugi, Kent. N-am nimic, să mă bată Dumnezeu! făcu ea, prostită, pentru că ar fi trebuit să i-o reteze scurt, să-i răspundă, specula contravine grav Codului Eticii şi Echităţii Socialiste. Cel puţin aşa comentă ziarul judeţean în articolul său pe marginea procesului, avînd ca titlu „Corupţia începe de la acceptare”, căci un om nou, constructor al socialismului, dă o ripostă fermă oricărei tentative de a fi corupt. După care autorul deschidea o amplă paranteză pentru a aminti cazul directorului comercial al oraşului, acum condamnat la 3 ani închisoare, om cinstit, care n-avusese însă pînă la urmă puterea să reziste celor 535 de tentative ale unor vînzători escroci de a-l corupe. La cea de 535 tentativă, un pachet cu ciorapi de damă din RFG, strecurat în portbagajul maşinii, cedă, adică luînd pachetul şi, spre deosebire de alte dăţi, nemaidepunîndu-l la ghişeul portarului, să-l ia înapoi cine i-l oferise, că el n-avea nevoie, ba mai mult, nici nu anunţă Procuratura. Și acesta a fost doar începutul. Aşa cum avea să insiste procurorul în Rechizitoriul său, văzînd răspunsul, cei din sala de aşteptare deveniseră mai insistenţi, simţeau deja terenul slab. Veneau acum dis-de-dimineaţă, îndrăzneau chiar să se oprească la ghişeu şi să întrebe dacă n-avea ceva pentru ei. Și atît de insistenţi, de obraznici erau, încît, ca să scape de ei, telefonista începu să se intereseze pe la cunoscuţi dacă nu-i pot oferi ceva pentru speculă. Astfel făcu cunoştinţă cu recepţionerul de la „Căprioara”, care o puse în legătură cu Vasile Cojocaru.
Peste cîteva zile, cînd unul dintre cei din sala de aşteptare se prezentă la ghişeu ca de obicei, ea scoase de sub tejghea, strecurîndu-i rapid în mînă o ştampilă falsă de certificat medical – Cît?! făcu acela, fără să se uite la ce avea în mînă. Cinci sute! – răspunse ea rapid, fără să mişte buzele aproape, aplecîndu-se către microfon şi anunţînd dulce în difuzoare, Greaca, cine a cerut Greaca? cabina nr. 4, şi cînd se întoarse către celălalt, avea deja pe ghişeu cinci sute de lei, patru sute preţul cerut de Vasile Cojocaru, şi o sută pe care şi-i oprea pentru ea, fără să ştie Vasile Cojocaru, care îi dădea, cînd se întîlneau, din cei patru sute, o sută, lăsîndu-şi pentru el trei.
Astfel afacerea începu să prospere. În fiecare zi ea le aducea noi ştampile false, cu noi înscrisuri, şi cei din sala de aşteptare dădeau de fiecare dată preţul cerut, rapid, fără să clipească măcar, şi ea, ca de obicei, îşi oprea o sută, deşi la un moment dat n-ar mai fi fost nevoie, devenise amanta lui Vasile Cojocaru, care nu numai că-i lăsa ei toţi banii, dar începu să-i dea şi pe deasupra, scoţînd de la CEC şi îngrijorînd familia. Astfel, întreg judeţul se umplu de acte false, certificate medicale, adrese, chitanţe, note de plată, ba chiar şi bilete de cinema.
De altfel, de aici i se trase şi reţelei de ştampile clandestine.
Plasatoarea Virginica Costache, de la Cinema – Centru, îi dăduse unuia un bilet fals pe locul altuia. Cel cu biletul fals se luase la harţă cu posesorul biletului adevărat, fiecare răcnind că celălalt era hoţ, pentru că avea bilet fals, şi cum filmul nu putea rula, cei doi continuară să se certe, ba chiar se şi apucară de guler. Veni Miliţia, chemată rapid, care-i arestă şi-i duse la circă. Aici cei doi, deşi li se dădu drumul, nu voiră să plece, susţineau morţiş că Miliţia să stabilească al cui e biletul fals. Furioşi că le dădeau bătăi de cap, cei de la Miliţie, convinşi că e vorba de o greşeală a casieriţei, se interesară rapid de ştampilă, hotărîţi ca, după ce le va demonstra că e vorba de o greşeală, să le ardă cîte o amendă la amîndoi, să-i înveţe minte cît or trăi să ocupe cu fleacuri timpul preţios al Miliţiei.
Astfel descoperiră că unul dintre bilete avea o ştampilă falsă.