„Pescărușul“ lui Cehov se deschide cu scena dialogului dintre Maşa, fiica administratorului Şamraev, şi Ivan Semionovici Medvedenko, învăţător de țară. Maşa e nefericită. Stare ce-l descumpăneşte pe Medvedenko:
MEDVEDENKO: De ce umbli totdeauna în negru?
MAŞA: Port doliul vieții mele. Sînt nefericită.
MEDVEDENKO: De ce? (îngîndurat). Nu înțeleg… Eşti sănătoasă, iar tatăl dumitale, deşi nu e bogat, nu duce lipsă de nimic. Viața mea e mult mai grea decît a dumitale. Primesc cu totul douăzeci şi trei de ruble pe lună. Din ei îmi mai reţin ceva şi pentru pensie şi totuşi nu port doliu (se aşază).“
Desfăşurarea ulterioară a piesei ne lămureşte în privința lui Medvedenko. Viitorul soţ al Maşei e mărginit. Pentru el fericirea constă într-un salariu acceptabil, o familie obişnuită, un trai comod. Deşi Maşa are aceste lucruri, totuşi e nefericită. Își dă seama că Treplev n-o iubeşte. Chiar dacă pînă la urmă se va căsători cu bietul învățător, de altfel om de treabă, Maşa nu-i înțelege nefericirea de a fi sărac. Beneficiind de ceva avere, ea n-are cum să-l priceapă pe săracul Medvedenko. Pentru ea nefericirea înseamnă a nu ți se răspunde la dragoste. Piesa „Pescărușul“ a fost terminată de Cehov spre sfîrşitul lui 1895. Putem presupune că acţiunea piesei se petrece prin anii ’80-’90 ai secolului trecut în Rusia. Dintr-o altă scenă, care deschide actul al II-lea, aflăm că Maşa are 22 de ani. Nu ştiu dacă ea a trăit pînă în 1951. Dacă da, dacă a rămas în viaţă pînă la venerabila vîrstă de 83 de ani, tot nu l-ar fi putut întîlni pe Ivan Șuhov. Şi dintr-un motiv foarte simplu. Ivan Denisovici Șuhov, eroul faimosului roman al lui Soljeniţîn, „O zi din viaţa lui Ivan Denisovici“, se află într-un lagăr de muncă forţată din Siberia, sub numărul de înmatriculare M 854. Să presupunem totuşi că l-ar fi întîlnit pe Ivan Denisovici. Şi că în acea zi de ianuarie 1951, cînd se petrece acțiunea romanului lui Soljeniţîn, ar fi avut un dialog, ca şi cu Medvedenko, pe tema fericirii. Viitorul soţ al Maşei e nefericit, pentru că e sărac. Maşa, care e nefericită deoarece Treplev n-o iubeşte, îl tratează disprețuitor. I se pare o meschinărie să fii nefericit, pentru că n-ai bani. Ce ar fi spus însă aflînd motivul nefericirii lui Ivan Denisovici? Ar fi rămas probabil încremenită de uluire. Ivan Denisovici e nefericit, deoarece n-are decît temperatura de 37 cu șapte. Dacă ar fi avut 38 cu cinci, ar fi putut beneficia de o internare în spital. Or, în dimineața prezentării sale la infirmerie, el nu visează decît să fie bolnav:
„În timp ce acum, visul său e de a fi bolnav cincisprezece zile, trei săptămîni; oh, nu de moarte şi fără operaţie, dar destul de bolnav pentru a fi admis în spital. Ar rămîne aici trei săptămîni fără a mişca un deget. Sigur, ţi se dă fiertură fără nimic, dar merită!“
Din nefericire, termometrul nu vrea să urce peste 37 cu şapte. Ivan Denisovici nu-şi va putea îndeplini visul:
„Vdovuşkin întinde mîna, ia termometrul şi-l priveste:
— Vezi, nu e nici 37 cu şapte. Cu 38 cu cinci ar fi fost în regulă. Nu pot să te scutesc. Dacă vrei, poți rămîne, dar pe propriul risc. Dacă doctorul, în timpul vizitei, te găseşte bolnav, te va scuti, dar dacă nu găseşte nimic – refuz de a munci – şi la carceră cu tine. Ar fi mai bine dacă ai merge la muncă.Șuhov nu răspunde, nu face nici măcar un semn cu capul. Îşi îndeasă şapca şi pleacă.
Cel care stă la căldură, vreţi să-l înțeleagă pe cel care îngheaţă?
Frigul a crescut de două ori. O brumă muşcătoare îl îmbrăţişează pe Șuhov, făcîndu-i rău şi obligîndu-l să tuşească. S-au făcut cel puţin minus 27 de grade. El, Șuhov, însă n-are decit 37 cu şapte.“
Ivan Denisovici merge la muncă. Nefericirea îi trece pînă la urmă. Pentru că această zi de ianuarie 1951, cu minus 27 de grade, cu o febră de 37 cu şapte, e totuşi una dintre zilele norocoase ale eroului. Pe parcursul ei, Ivan Denisovici cunoaște cîteva momente de fericire deplină. Acestea îi dau dreptul lui Ivan Denisovici să considere, înainte de a adormi, c-a avut o zi norocoasă:
„Șuhovadoarme, mulţumit pe deplin. A avut noroc: azi n-a fost trimis la carceră; a rămas în brigadă la «oraşul socialist»; şi-a făcut rost de o porţie de caşa suplimentară la dejun; şeful brigăzii s-a descurcat cu decontul muncii; Șuhova urcat zidul său cu energie; nu a fost descoperit la control cu bucata sa de feirăstrău; şi-a făcut suplimente de pîine şi a cumpărat tutun. Şi, finalmente, el a fost mai puternic, a rezistat la boală.“
Relativitatea fericirii a fost remarcată de mulți dintre cei încercați în viață de momente de cumpănă. Menahem Beghin a făcut lagăr înainte de a ajunge în Israel. Iată ce relatează şeful temutului IRGUN, în memoriile tipărite sub titlul „Revolta“:
„Timpul petrecut în celula solitară m-a învățat un lucru pe care am să mi-l amintesc, cred, toată viața, şi anume că omul, chiar omul cultivat, are puține nevoi reale. Iar în acele zile de singurătate, exercițiile mele mintale n-au încetat nici un moment. Dar cu toată irealitatea decorului, eu nu visam atunci libertatea şi nici nu mă gîndeam la o casă decentă, la o baie caldă, la o plimbare în pădure, ori la alt privilegiu pe care-l acordă libertatea unei ființe umane civilizate. Nu. Tot ce-mi doream era să revin în celula mare, comună, amărîtă, a lagărului,unde voi avea tovarăşi şi o saltea proastă pe pielea goală!“