Potrivit prefeței semnate de Teșu Solomovici la volumul lui Haim Cohn ,,Arestarea, procesul și moartea lui Iisus Christos”, ,,Aceasta este a 60 001 carte care s-a scris, numai în ultimele două secole, despre viața și moartea lui Iisus Christos”.
Istoria cărții? Palpitantă:
„Cartea s-a născut în urma unui demers neobișnuit: imediat după înființarea statului Israel, un grup de preoți creștini s-a adresat Înaltei Curți de Casație a Israelului, cerând rejudecarea procesului lui Isus din Nazaret și reabilitarea «Fiului lui Dumnezeu»“. În felul acesta – scriau preoții – va fi îndreptată grava eroare judiciară comisă de Sanhedrinul evreiesc din urmă cu aproape 2000 de ani.
Curioasa cerere a ajuns pe mâna judecătorului Haim Cohn, președintele Înaltei Curți de Casație a Statului Israel, urmașul unei ilustre familii de rabini. El a studiat «cazul» vreo douăzeci de ani și «verdictul» dat a făcut «senzație»”.
De ce a produs vâlvă verdictul? Pentru că el absolvă Sanhedrinul și, prin asta, pe evrei, de arestarea, condamnarea și executarea lui Iisus. Povara responsabilității e aruncată pe umerii romanilor, ai lui Pilat din Pont, îndeosebi. Valurile publicistice provocate de carte sunt explicabile. Timp de secole, crima, cea mai mare crimă din istoria omenirii, a fost pusă pe seama evreilor. Sub puterea acestei ipoteze, evreii au fost ținta unor antipatii atingând, în dese rânduri, progromurile. Haim Cohn pornește împotriva ei un atac la baionetă. Tranșeele din care sare autorul cărți. „Arestarea, procesul și moartea lui Iisus Christos“ sunt un adevăr istoric devenit axiomă. Evangheliile, documentele pe care se sprijină teza vinovăției evreiești, au fost scrise cu mult după tragica întâmplare. Ele sunt îndoielnice din punct de vedere documentar, nu numai prin distanța în timp, dar și prin obiectivul asumat.
Sunt lucrări pe care le-am putea suspecta, plecând de la experiența propagandei comuniste, de rescriere a trecutului în interesul prezentului:
„S-a spus deja, de către specialiști în teologie și în istorie, ca autorii Evangheliilor n-au fost cronicari și reporteri, ci predicatori și misionari: țelul lor n-a fost să evoce faptele istorice așa cum s-au petrecut, ci să propovăduiască creștinismul, să-l proslăvească și să-l glorifice. «Evangheliile n-au fost scrise pentru îndrumarea istoricilor. Misiunea pe care și-au asumat-o autorii lor era religioasa, nu istorică. Așternând în scris afacerea procesului lui Iisus, ei n-au intenționat să furnizeze material istoric, ci să propovăduiască un mesaj religios» (Winter). Atât forma, cât și conținutul religiei creștine erau condiționate de necesitățile speciale ale răspândirii religiei creștine in epoca lor, in sensul de a o impune in rândurile comunității, atrăgând noi suflete, precum și in sensul (esențial din punctul nostru de vedere) de a salva onoarea și prestigiul acestei religii, de a o înălța în ochii stăpânilor romani. În timpul redactării Evangheliilor, comunitatea creștină din Imperiul roman era mică, sărmană și prigonită. În interiorul ei, era nevoie să se sublinieze sfințenia lui Iisus, faptul că nu se făcuse vinovat de nici o crimă și de nici un păcat, grandoarea cu care înfruntase suferința și torturile. În exterior, era necesar să se insiste asupra faptului că nu mâna romanilor îi luase viața, că nu împotriva romanilor se ridicase Iisus în învățătura și în faptele sale, că nici un reprezentant al Romei n-ar fi avut, conform funcției sale și legii romane, vreun motiv să-l aresteze, să-l judece și să-l răstignească. Însăși sublinierea urii evreilor împotriva lui Iisus și a marelui interes pe care l-au avut, chipurile, în îndepărtarea și în moartea lui avea menirea să ridice prestigiul creștinilor în ochii romanilor. Pe de altă parte, orice expresie, orice relatare din care s-ar fi putut desprinde o critică sau o ranchiună împotriva romanilor n-ar fi făcut decât să toarne gaz peste focul persecuțiilor la care erau supuși creștinii”.
Un moment Sfânt târât la tribunal
Îndoiala față de caracterul documentar al Evangheliilor nu e o noutate. Ea pâlpâie, de exemplu, chiar în romanul lui Bulgakov. „Maestrul și Margareta”. Pe parcursul dialogului dintre Iisus Christos și Pilat din Pont, Mântuitorul îi declară Procuratorului că Levi Matei, cel ce umblă după el și îi notează vorbele și gesturile, greșește:
„Nu, nu hegemon, zise arestatul, încordându-se tot, în dorința de a convinge-umblă, umblă mereu, unul cu pergament din piele de țap în mână și scrie tot. Într-o zi mi-am aruncat ochii peste acest pergament și m-am îngrozit. Nu rostisem nimic din ceea ce e scris în el”.
Privind Evangheliile cu acest ochi suspicios, Haim Cohn abordează arestarea și procesul lui Christos ca pe fapte reale. Deși teza a mai fost împărtășită și de alții, tentativa autorului a stârnit un imens scandal. S-a reproșat lui Haim Cohn că aduce, coboară (s-a zis) în plan pământesc, real, un moment sfânt. Laicii l-au mustrat, pentru că folosește instrumentele mărunte ale juridicului ca să disece un mit fundamental, o legendă a omenirii. Or, spun laicii, mitul își pierde esența în clipa când asupra lui se apleacă inteligența rece, scrutătoare. Mitul trebuie crezut, nu analizat. Are suficiente temeiuri această cârteală? La o simplă privire, da. Autorul tratează arestarea, procesul și executarea lui Iisus Christos ca pe niște fapte petrecute într-o regiune a Israelului de azi. Raportează desfășurarea lor la legile vremii, la procedurile penale. Si trage concluzia că nu evreii, ci romanii sunt autorii crimei.
Tendențiozitatea cărții sare în ochi. Haim Cohn caută să absolve pe evrei de ceea ce s-a numit „blestemul fundamental”. Pentru aceasta, el apelează la un sofism. Deși neagă caracterul documentar al Evangheliilor, când are nevoie de argumente în sprijinul tezei sale apelează imediat la textele sfinte ca la niște relatări exacte din punct de vedere istoric. Tendențiozitatea e o slăbiciune atât de clară, încât nu merită să insistăm asupra ei. Mai ales că, stăruind, există riscul să trecem cu vederea o altă slăbiciune a cărții, mult mai gravă. S-a reproșat lui Haim Cohn că tratează un moment sfânt sau legendar ca pe unul petrecut în realitate. Nu cred că volumul păcătuiește prin așa ceva. Pledoaria autorului e greșită tocmai pentru că nu abordează momentul ca pe un fapt real, ci ca pe unul ideal, abstract. Autorul pleacă în demonstrația sa de la premisa că arestarea, procesul și executarea nu puteau fi făcute decât prin stricta respectare a legilor. El nu ia în calcul, în nici o clipă, posibilitatea ca evreii să fi judecat strâmb. Arestarea, procesul și judecata sunt apreciate nu prin raportare la ce s-a petrecut în realitate, ci la ceea ce scria în Lege că trebuie să se petreacă. De aceea, lui Haim Cohn îi stârnesc mirări interesate relatările evangheliștilor:
„E paradoxal să constați că din punct de vedere juridic nici una din procedurile folosite în acea noapte de evrei, dacă în acea noapte a avut loc un proces evreiesc, nu respectă normele legislației iudaice (…)”.
Ba nu e paradoxal deloc!
Autorul judecă întâmplările din acea dimineață a lumii, ca și cum n-ar ști, din întreg trecutul și din întreg prezentul omenirii, că pot fi procese strâmbe, care încalcă procedurile legale. Cu atât mai mult, experiența sa trebuia să-l îndemne la o asemenea ipoteză de lucru cu cât, potrivit zecilor de mii de cărți consacrate lui Christos, marii preoți ai evreilor aveau un interes vital să-l lichideze pe Mântuitor. Doctrina avansată de Iisus dădea o lovitură de moarte, după cum au arătat si alții, religiei mozaice. Legea Talionului, care guverna bătălia împotriva romanilor, era înlocuită cu legea întoarcerii celuilalt obraz.
O nedreaptă bunăvoință
După moartea lui Christos, evreii au continuat să aplice, în lupta cu ocupantul roman, Legea Talionului. Urmările sunt bine cunoscute. Templul din Ierusalim a fost distrus, iar evreii, răspândiți în toată lumea. Asupra romanilor a biruit însă Legea lui Iisus. Cea a Talionului se dovedise, în condițiile ocupației romane, total inadecvată. Dacă adăugăm și faptul că doctrina lui Iisus Christos punea la îndoială privilegiile marilor preoți, ne dăm seama imediat că ei erau în stare să facă orice pentru a-l crucifica pe Mântuitor. Cum să le pretindem atunci să respecte legea până la ultima virgulă?! Haim Cohn se încăpățânează totuși să creadă asta. El neagă vinovăția Sanhedrinului plecând de la premisa că marii preoți au respectat întrutotul legea. Și, pariind exclusiv pe Legea timpului, Haim Cohn ajunge la concluzia că nu evreii, ci romanii poartă responsabilitatea morții lui Christos. Astfel, Haim Cohn ajunge la concluzia că evangheliștii n-au dreptate.
Privit ca un fapt real, istoricește petrecut, procesul lui Iisus – zice autorul -s-a desfășurat altfel decât ni-l arată Evangheliile. Din nefericire pentru iscălitor, Evangheliile spun adevărul. Totul a avut loc așa cum mărturisesc cărțile sfinte. Haim Cohn le neagă în numele realului. Cu toate acestea, când trece la cercetarea propriu-zisă, el nu se apleacă asupra unor fapte reale, așa cum pretinde, ci asupra unor fapte ideale.
Cartea sa, deși se vrea a sta sub semnul coborârii în real, e mult mai impregnată de fantasmele legendei decât Evangheliile, acuzate de autor că fabulează.