(Din Istoria literaturii proletcultiste, în pregătire pentru tipar)
Moment al definitivei consolidări în noua cultură a marelui poet, Centenarul Eminescu este în acelaşi timp şi un punct crucial în procesul de trecere a literaturii române de până la 1920 în ceea ce se numeşte tezaurul tradiţiilor progresiste. Făcînd bilanţul realizărilor din domeniul valorificării moştenirii literare, editorialul revistei Flacăra din 14 ianuarie 1950, intitulat „Centenarul Eminescu. O sărbătoare a poporului“, înscrie Centenarul într-un proces mult mai amplu:
„Punerea în lumină a adevăratei feţe a lui Eminescu constituie, fără îndoială, o etapă importantă în cadrul eforturilor depuse pînă acum pentru îndeplinirea sarcinilor puse de Partid, pentru acea «revalorizare» a tuturor valorilor reale ale trecutului de care vorbea tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej. Ea ne dovedeşte în acelaşi timp că putem porni cu curaj mai departe, pentru a duce la capăt această sarcină.“
E drept, radiografiind perioada 1947-1950, nu se poate spune că marii clasici ai secolului al XIX-lea fuseseră negaţi cu desăvîrşire şi în totalitate. Ion Luca Caragiale, de exemplu, e o prezenţă a spaţiului cultural. Începută încă din 1947, prin publicarea în Scînteia din 9 iunie 1947, a unui fragment din „1907 – Din primăvară pînă în toamnă“, împreună cu precizarea că e vorba de o „lucrare de necruţătoare atitudine a lui Caragiale, prin prisma căreia întreaga operă a marelui dramaturg apare în înţelesul cel adevărat, de critică a pseudo-democraţiei «istorice»“, continuată prin unele intervenţii timide, cum ar fi, de exemplu, eseul lui Paul Cornea, „Faţa cea adevărată a lui Caragiale“, Flacăra, 25 aprilie 1948, valorificarea critică a lui Caragiale atinge un punct hotărîtor prin montarea piesei „O scrisoare pierdută“ în regia lui Sică Alexandrescu la Teatrul Naţional Bucureşti. Spectacolul de gală, prezentat în seara zilei de 19 septembrie 1948, marcînd deschiderea stagiunii, beneficiind de prezenţa solemnă a membrilor guvernului în frunte cu premierul dr. Petru Groza, aduce pe scenă nume de răsunet ale artei noastre teatrale: Ştefan Tipătescu (Al. Critico), Agamemnon Dandanache (Vasiliu Birlic, Radu Beligan), Trahanache (Al. Giugaru), Caţavencu (Niky Atanasiu), Pristanda (Marcel Anghelescu), Cetăţeanul Turmentat (Costache Antoniu), Zoe (Elvira Godeanu). Întreaga presă îl priveşte ca pe un eveniment de excepţie. Titluri precum, „După 64 de ani, «O scrisoare pierdută» va fi prezentată publicului în adevărata sa lumină“, de Sică Alexandrescu, Contemporanul, 10 septembrie 1948, „O piesă regăsită: «O scrisoare pierdut㻓, de Simion Alterescu, Contemporanul, 24 septembrie 1948, „«Scrisoarea pierdută» într-o nouă lumină“, Geo Dumitrescu, Flacăra, 24 septembrie 1948, sînt tot atîtea mărturii nu numai pentru ambiţia unei noi viziuni asupra lui Caragiale, dar şi pentru deosebita semnificaţie acordată spectacolului în procesul numit, la vremea respectivă, valorificarea critică a moştenirii clasicilor. Sub titlul semnificativ: „Reluarea lui Caragiale la Teatrul Naţional – un început al însuşirii critice a tradiţiei literare şi artistice realiste“, Scînteia din 17 septembrie 1948 declara solemn:
„Reluarea teatrului caragialesc pe prima scenă este, fără îndoială, un pas înainte către însuşirea critică a celor mai bune tradiţii ale literaturii şi artei realiste din ţara noastră“.
Dedicînd evenimentului un întreg articol de îndrumarea Scânteia din 26 septembrie 1948 scrie sub semnătura lui Nestor Ignat:
”De o săptămână, Teatrul Național a reluat cu mare succes „O scrisoare pierdută“, comedia lui Ion Luca Caragiale. După mai bine de o jumătate de veac de la prima reprezentare, „Scrisoarea pierdută“ apare astăzi proaspătă, mai strălucitoare, cu o bogăție de idei pe care școala și teatrul oficial le întunecaseră în trecut. Evident, actualitatea comediei lui Caragiale nu vine din supraviețuirea lumii pe care a satirizat-o. Dimpotrivă, această lume a vechilor clase stăpânitoare, moșierimea și burghezia, a fost măturată de pe scena politică și economică.
Eroii din „Scrisoarea pierdută“ nu mai sunt actuali, dar unele dintre năravurile lor nu au dispărut cu desăvârșire odată cu regimul care le-a născut. Clasa muncitoare, regimul popular de astăzi, duc o luptă necruțătoare împotriva ultimilor reprezentanți ai acestui regim, izgoniți de la putere, împotriva rămășițelor corupției, birocrației, frazeologiei goale, imoralității burgheze, îngâmfării etc., moștenire tristă a trecutului.
În această luptă, piesa lui Caragiale este și ea o armă, arătând limpede ale cărei lumi sunt moravurile pe care le stârpim astăzi și biciuindu-le fără milă. ”
Sub impulsul dat de critica făcută de Scînteia din 12 decembrie 1948 prin articolul de fond „Spre un nou avînt al creaţiei literare“, anul 1949 cunoaşte o înviorare în domeniul valorificării critice a moştenirii literare. Numărul studiilor consacrate clasicilor sporeşte, sînt trase semnale de alarmă privind situaţia din domeniul reconsiderării trecutului. Se anunţă chiar planuri ambiţioase, multe dintre ele, asemenea altora din perioada cu pricina, abandonate pe parcurs. O notă din Flacăra, 13 februarie 1949, informează că Editura pentru literatură şi artă lucrează asiduu la ediţii din clasici, însoţite de comentarii. Sînt anunţate în pregătire ediţii din I.L. Caragiale (trei volume), Traian Demetrescu, I. Creangă, M. Sadoveanu, C. Negruzzi, V. Alecsandri, Matei Caragiale, I. Slavici, G. Coşbuc, Alex. Odobescu, G. Ibrăileanu, Curentul literar „Contemporanul“. Cu toată înfrigurarea editorială presupusă de nota respectivă, în 1949 apar numai Alecsandri, Slavici şi Odobescu. Caragiale, trei volume, va fi amînat pentru 1952, Coşbuc, pentru 1953 (Poezii, vol. I-II, prefaţă de Dumitru Mincu), Sadoveanu, pentru 1952-1953 (Opere alese, vol. I-IV), cu o prefaţă de Ov. S. Crohmălniceanu, Negruzzi, pentru 1950 (Scrisori alese). Cît despre Garabet Ibrăileanu şi Matei Caragiale, nota din Flacăra ne dovedeşte o dată în plus cît de naivă era credinţa că oamenii ar fi la cîrma vremurilor. Ibrăileanu va fi reeditat abia în 1957 (Pagini alese, vol. I-II), cu o prefaţă de M. Ralea, iar Matei Caragiale, în 1957 („Craii de Curtea-Veche, prefaţa de M. Petroveanu).
Originea chiaburească a lui Coșbuc
Aceste fapte însă nu pot fi înscrise într-un efort susţinut, organizat, de reintegrare a literaturii de pînă la 1920 în circuitul publicistic şi editorial. În primul rînd, pentru că, sub semnul discontinuităţii impuse de tezele luptei împotriva decadentismului şi ale continuei ascuţiri a luptei de clasă, marii clasici ai secolului al XIX-lea sînt abordaţi de critica şi istoria literară mai mult pentru a fi negaţi, decît pentru a fi afirmaţi. Din ansamblul complex al operelor lui Alecsandri, Coşbuc, Creangă, Odobescu, Slavici, sînt reliefate nu elementele prin care aceste opere se integrează în noua cultură, nu ceea ce poate fi preluat, ci ceea ce trebuie respins, ceea ce-l desparte pe scriitorul respectiv de noua literatură. Deşi intitulat „La aniversarea lui Coşbuc“, articolul lui Paul Georgescu, din Flacăra, 12 septembrie 1948, pune accentul pe limitele ideologice ale scriitorului. Se subliniază că ponderea impresionantă a poeziei erotice în raport cu poezia socială la Coşbuc s-ar explica prin originea socială a poetului:
„Aceasta ar explica – după noi – unele inconsecvenţe în opera lui Coşbuc: prin originea sa chiaburească. Faptul că satul său este în primul rînd erotic şi apoi social (poeziile sociale le-a scris dincoace de munţi unde antagonismele de clasă erau extrem de ascuţite la ţară), monarhismul să sfătos (din «Povestea unei coroane de oţel»), faptul că a pictat un ţăran prea vesel şi pus pe glume“.
Prefaţa semnată de Al. I. Ştefănescu la „Opere“ de Alexandru Odobescu îl mustră pe scriitor că n-a creat şi publicat sistematic –deficienţă explicată prin absenţa unei l conştiinţe de clasă impezi:
„De altfel întreaga activitate a lui Odobescu nu se plasează pe linia unei munci organizate şi constructive, ţîşnită dintr-o neistovită frămîntare interioară specifică marilor creatori. Odobescu crează de obicei accidental, supus vîrtejului împrejurărilor, deoarece lui i-a lipsit, totdeauna, o limpede conştiinţă de clasă“. (Editura pentru Literatură şi Artă a Uniunii Scriitorilor din R.P.R., Bucureşti, 1949, pag. 43).
În Introducerea la „Opere“, de Ion Slavici, J. Popper reproşează iubirii dintre Persia şi Naţl, din Mara că nu urmează pînă la capăt curba ascendentă a unei forţe revoluţionare:
„Pînă la urmă cei doi se căsătoresc şi fug la Viena. Pînă aici idila lor păstrează caracterul unei forţe revoluţionare ce-şi urmează curba ascendentă, sfărîmînd toate obstacolele ce i se pun în cale. Dar patosul şi romantica superioară pe care Slavici ştie să le obţină din analiza dragostei lui Naţl şi a Persidei se evaporează, atunci cînd conflictul sentimental îşi găseşte rezolvarea în unirea acestora. Mecanica grupului social căruia îi aparţin îi angrenează tot mai mult pe cei doi eroi. Ei tind acum să devină nişte exemplare în serie, nişte tipuri“. (Editura pentru Literatură şi Artă a Uniunii Scriitorilor din R.P.R., Bucureşti, 1949, pag. 25-26).
În 1951, sub semnul luptei împotriva proletcultismului, acest mod de valorificare a trecutului literar-artistic va fi aspru criticat. O sinteză a exagerărilor în interpretarea clasicilor e realizată de articolul „Greşeli care trebuie combătute şi înlăturate“, publicat de Ion Vitner, în două numere consecutive ale revistei Contemporanul, 31 august 1951 şi 7 septembrie 1951, exagerări prezente, conform autorului, în prefeţele la unele ediţii critice din clasici şi, mai ales, în Tezele provizorii pentru istoria literaturii române, manual de literatura română al claselor IX-XI pentru anul şcolar 1950-1951. Procedînd la un scurt bilanţ al ceea ce s-a realizat în domeniul valorificării moştenirii literare, Ion Vitner precizează:
„Este o datorie să atragem atenţia profesorilor, elevilor, studenţilor şi cercetătorilor istoriei literare asupra unor greşeli de interpretare care s-au strecurat atît în unele lucrări de istorie literară, cît şi în «Tezele provizorii pentru istoria literaturii române» editate de Ministerul învăţămîntului public, greşeli a căror răspundere a avut-o – în parte – şi autorul rîndurilor de faţă“.
Publicat în cadrul luptei împotriva proletcultismului după Plenara Uniunii Scriitorilor din R.P.R. pe problemele poeziei (16-17 februarie 1951), studiul întreprinde o excelentă radiografie a proletcultismului în abordarea literaturii din secolul al XIX-lea. Procesul de intenţie făcut unor mari creatori ca Alecsandri, Odobescu, Coşbuc, judecarea valorii unui scriitor plecînd de la originea sa socială, analiza ruptă din contextul istoric a unei opere, sînt tot atîtea elemente ale unei atitudini simpliste faţă de marii scriitori ai trecutului, cu efecte directe în minimalizarea valorii acestora, în ponderea exagerată a discontinuităţii în conceptul de valorificare a moştenirii literare:
„Tendinţa vulgar-sociologică duce în mod fatal la atitudinea de harţă cu marii scriitori ai trecutului, de anulare a bogăţiei lor ideologice şi artistice.
Greşeala gravă care se face de multe ori şi din care rezultă acest criteriu neprincipial la adresa marilor scriitori din trecut constă în faptul că în loc să se scoată puternic în evidenţă, în primul rînd, laturile noi, progresiste şi democratice, ale operei clasicilor, laturi capabile să sprijine făurirea culturii noastre, socialistă în conţinut şi naţională în formă, sînt căutate tot felul de limite şi contradicţii chiar şi acolo unde nu există“.
Orientarea către evidenţierea limitelor de clasă, accentul pus pe critică în procesul de valorificare sînt în strînsă legătură şi cu absenţa unei trăsături necesare unei adevărate integrări în noua cultură:
Puternica agitaţie menită să orienteze cititorul către lectura clasicului respectiv, către înscrierea acestuia între creaţiile fundamentale ale ierarhiei sale de valori.
Editorialul Scînteii din 2 august 1940, „Să luptăm pentru o critică de artă principială, pătrunsă de spirit de partid“, denunţă slaba dezbatere din jurul clasicilor literaturii române:
„Critica noastră are sarcina de a scoate la iveală acest tezaur naţional, de a analiza principial, pe baze ştiinţifice, ce e valabil în cultura noastră, ce e valabil în opera anumitor scriitori şi artişti, de a demasca ceea ce e putred, reacţionar. Începuturi şi încă insuficiente, desigur, sînt în această privinţă: au apărut recent primele reconsiderării ale clasicilor. Odobescu, Slavici, Alecsandri etc. Sînt redaţi poporului, sînt redaţi literaturii. Dar aceste volume nu se bucură de atenţia cuvenită – ici colo cîte un articol de serviciu şi atîta tot“.