(Din Istoria literaturii proletcultiste, în pregătire pentru tipar)
În prima parte a anului 1948, contactul scriitorilor cu noua realitate, înţeleasă ca mutaţie spectaculoasă în statutul unor clase şi categorii sociale (noua poziţie în societate a clasei muncitoare, de exemplu), cît şi ca manifestare a unor noi procese şi fenomene (şantiere naţionale, conştiinţa socială etc.) e deja o permanenţă a vieţii literar-artistice româneşti. Considerat a fi una dintre modalităţile educării revoluţionare a scriitorilor şi, prin aceasta, a făuririi unei literaturi socialiste, contactul scriitorilor cu noua realitate face subiectul unor gesturi largi, patetice. Flacăra din 11 februarie 1948, de exemplu, lansează prin Apelul secţiei de educaţie şi cultură a Sindicatului C.F.R. Bucureşti către creatorii de artă şi cultură progresistă, o vibrantă chemare adresată scriitorilor şi artiştilor de a veni în mijlocul muncitorilor pentru a le cunoaşte direct viaţa şi activitatea:
„Noi, muncitorii C.F.R.-işti, ne-am gîndit să putem ajuta de îndată realizarea acestui frumos plan al Dvs. invitîndu-vă pe această cale, cu toată căldura inimilor noastre, să veniţi cît mai curînd în mijlocul nostru, unde de altfel sînteţi aşteptaţi de multă vreme, ca să ne puteţi cunoaşte mai îndeaproape cu toate frămîntările şi idealurile noastre, într-un cuvînt, aşa cum suntem.“
Conform Apelului, realitatea muncii din fabricile trecute în mîna poporului şi de pe şantierele naţionale reprezintă un vast spaţiu de inspiraţie, un punct de plecare pentru viitoare posibile capodopere:
„Vă asigurăm că nici nu bănuiţi ce vast şi variat teren de inspiraţie vă pot oferi oamenii şi şantierele noastre atît de numeroase.“
În acelaşi număr, şi sub acelaşi titlu, „Un apel şi un răspuns“, Ion Călugăru, secretar general al Societăţii Scriitorilor din România, semnează, în numele scriitorilor, răspunsul „Venim între voi, tovarăşi!“. Reflectarea actualităţii revoluţionare româneşti e văzută ca o condiţie sine qua non a noii literaturi, de tip socialist:
„Fără a-şi împleti viaţa de zi cu zi cu cea a maselor muncitoare, fără a-şi trage seva din frămîntările zilei de azi, din problemele cele mai arzătoare ale oamenilor care pun în mişcare trenurile, vapoarele, scot păcura şi cărbunele din pămînt, taie piatră din cariere, şi lemnul din păcuri, mlădie metalele şi transformă natura ca să hrănească, să îmbrace şi să adăpostească pe toţi, ei nu pot deveni elemente active, ingineri constructori participînd la înălţarea unei lumi noi.“
Scriitorii pleacă pe șantiere în echipe
Acestor apeluri aparte, numeroşi scriitori şi artişti le răspund prin gesturi spectaculoase, nu mai puţin patetice. Unii dintre ei, Geo Bogza, Aurel Baranga, Paul Georgescu aveau deja, din perioada 1944-1947, exercţiul marilor reportaje din actualitate, alţii urmau abia acum să ia contact cu ceea ce se numea noua viață a ţării. Toţi însă îşi fac din deplasarea în realitate, din cunoaşterea directă a atmosferei din fabrici şi de pe şantierele reconstrucţiei, un deziderat de substanţă. Zaharia Stancu, preşedintele S.S.d.R., într-un interviu acordat Vieţii sindicale din 6 ianuarie 1948, nu face altceva decît să exprime, la modul imperativ, credinţa în resursele creatoare ale noii realităţi:
„Scriitorii vor trebui să trăiască în mijlocul oamenilor muncii. Fără un contact îndelung cu viaţa muncitorilor, această viaţă nu se va putea oglindi în operele literare.“
La începutul lui februarie 1948, contactul cu noua realitate ia deja aspecte organizatorice. În editorialul „Ne vom face datoria“, semnat de Mihai Novicov în Flacăra, 1 februarie 1948, sînt aduse la cunoştinţa publicului cîteva măsuri importante ale U.S.A.S.Z.:
„Pentru a fi la înălţimea acestei misiuni, artiştii, scriitorii şi ziariştii din România au şi luat o serie de importante hotărîri. Peste cîteva zile, echipe speciale de oameni ai artei – scriitori, ziarişti, compozitori, artişti – vor începe să viziteze cele mai mari fabrici din Bucureşti pentru a petrece zile întregi în mijlocul muncitorilor, a trăi viaţa lor, a sorbi din puterea, hotărîrea, tenacitatea şi curajul lor. Alte echipe vor pleca pe şantierele naţionale ale tineretului pentru a descrie şi a cînta în operele lor eroismul mîndrilor noştri brigadieri.“
Evident, e vorba de o acţiune în desfăşurare, de preluarea organizatorică a unor iniţiative individuale, pentru că, la ora publicării articolului, deplasarea în realitate era deja un fapt împlinit:
„Din iniţiativa «Flacării» şi cu sprijinul direct al Societăţii Scriitoriilor din România au şi plecat în unele regiuni industriale poeţi şi prozatori pentru a scrie despre acei ce au făcut din redresarea ţării scopul însuşi al vieţii lor. Ei şi-au luat angajamentul de a publica, într-un timp scurt, opere în care muncitorii să poată citi despre faptele cele mai frumoase, cărţi care să-i însufleţească, la rîndul lor, pentru realizări noi şi măreţe“.
Societatea Scriitoriilor din România, dinamizată de noul comitet de conducere, ales în 8 ianuarie 1948, din care făceau parte, printre alţii, Zaharia Stancu (preşedinte), Ion Călugăru (secretar general), Gala Galaction, N.D. Cocea, Gaal Gabor, Al. Kiriţescu (vicepreşedinţi), se pune şi ea în mişcare. După Scînteia, 16 februarie 1948, Cenaclul S.S.d.R. de dezbatere şi clarificare a problemelor actuale ale creaţiei literare, primul de acest fel din istoria Societăţii, a dezbătut, în şedinţa inaugurală (cea din 1 februarie 1948, ţinută la sediul Societăţii, din strada G-ral Berthelot), problema deplasării scriitoriilor pe şantierele de muncă voluntară. Aşa cum arată relatarea, „ca o concluzie practică a şedinţei tov. Zaharia Stancu a chemat pe scriitorii, în aplauzele călduroase ale asistenţei, să se înscrie în echipele care vor merge pe cele şase şantiere de muncă voluntară ce se vor deschide în curînd“.
Apelînd la puterea de convingere a exemplului pozitiv, preşedintele S.S.d.R. anunţă că „o primă echipă de scriitori – artişti, în frunte cu poetul Eugen Jebeleanu, a luat parte la lucrările de la Ceanul-Mare“.
Editorialul revistei „Flacăra“ din 8 februarie 1948 dezvăluie că echipa a fost alcătuită din Eugen Jebeleanu, Florica Cordescu, Aurel Baranga, Nina Cassian, Dumitru Corbea, Ligia Macovei şi Marin Sîrbulescu.
Pentru a stimula deplasarea scriitoriilor – arată editorialul – U.S.A.S.Z. va organiza o amplă acţiune de creare a unui fond special intitulat Fondul creaţiei:
„Pentru a putea organiza cît mai bine acţiunea menţionată, cît şi pentru a putea ajuta, în general, creatorilor să se deplaseze la locul de inspiraţie, U.S.A.S.Z. va crea un fond special al său numit Fondul creaţiei, care va fi întrebuinţat şi pentru punerea în valoare a operelor create“.
Într-adevăr, în luna martie, paralel cu deplasările propriu-zise pe şantierele naţionale şi în fabrici, U.S.A.S.Z. organizează ampla acţiune Fondul creaţiei, desfăşurată între 1-14 martie 1948. Campania, de proporţii naţionale, va cuprinde diferite manifestări artistice, încasările acestora urmînd să fie trecute în contul Fondului. Printre cele mai importante manifestări se număra: Balul U.S.A.S.Z., organizat în 13 martie 1948 la Cercul Militar (actuala C.C.A.), şi Mărţişorul artei, de vînzare în 7 modele diferite, dintre care unul reprezentînd emblemele tuturor categoriilor artistice membre ale Uniunii: cartea (scriitorului), penelul (pictorului), călimara şi pana (ziaristului), lira (muzicianului), masca (actorului), toate pe fundalul unui uriaş furnal.
Artistul – comparat cu un vîslaș pe o mare în furtună
Această vastă campanie de deplasare a scriitorilor şi artiştilor în fabrici şi pe şantiere ridică din start o problemă spinoasă:
Cea a raporturilor dintre literatură şi realitatea cu care se venea în contact.
O dată ajunşi, graţie brigăzilor, în fabrici şi pe şantiere, scriitorii şi artiştii nu pot să nu se întrebe: cum să fie reflectată realitatea pe care o cunoşteau direct? O întrebare valabilă, nu numai pentru cei plecaţi să ia contact cu viaţa din fabrici şi de pe şantiere, dar şi pentru toţi scriitorii.
O îndelungată tradiţie de istorie literară conturase anumite raporturi ale literaturii cu realitatea.
Fiecare scria după cum îl ducea capul și talentul.
Mai funcţionau aceste raporturi în noile condiţii, cele ale unei literaturi şi ale unei noi realităţi?
Acestor întrebări le răspunde nu practica vieţii literar-artistice, incluzînd atît dezbaterile controversate, cît şi concluziile experienţei scriitoriceşti, ci un tipic caz de îndrumare:
Studiul „Să smulgem din noi înşine poziţiile de auto-apărare ale capitalismului!“, semnat de Traian Şelmaru, în Scînteia din 3, 4, 5 februarie 1948.
Luînd ca pretext volumul Ninei Cassian La scara 1/1, precum şi cronica lui Ov. S. Crohmălniceanu la acest volum, din Contemporanul, 23 ianuarie 1948, studiul va impune, prin formula cazului concret, creat dinadins pentru a îndruma, cîteva soluţii în problemele controversate ale momentului: raportul noii literaturi cu realitatea, limbajul noii lirici, ritmul că făurire a noii literaturi, rolul criticii etc. Între acestea se detaşează decisiv, prin importanţa acordată, problema practică şi teoretică cea mai acută a momentului: raportul noii literaturi cu noua realitate. Obiectivul declarat al studiului e de a impune, prin crearea unui caz, o soluţie de îndrumare în chestiunea felului în care urma să fie reflectată realitatea cunoscută graţie deplasărilor:
„Coborînd din turnul de fildeş în realitatea vie şi tumultuoasă a epocii noastre, în care zecile de ani se scurg în răstimp de o oră, e firesc ca artistul să se simtă ca un vîslaş pe o mare în furtună, pe o mare între valurile căreia e greu să navighezi chiar cu vaporul. Trebuie pe o asemenea întindere zbuciumată o navă puternică, braţ sigur de cîrmaci, echipaj experimentat; dar mai cu seamă o busolă de precizie“.
Stalin despre realismul socialist
Puţine sînt studiile şi articolele consacrate realismului socialist care să nu statueze, drept una dintre trăsăturile definitorii ale acestuia, necesitatea de a sesiza noul din realitate şi de a lupta pentru afirmarea lui puternică. Astfel, Salutul oamenilor scrisului şi ai artei adus la Congresul Partidului Muncitoresc Român din 21-23 februarie 1948 insistă pe sarcina creatorilor de a cînta, de a elogia „mlădiţele de viaţă nouă“:
„Adîncile transformări care au creat şi creează în ţara noastră elementele unei realităţi noi, bazată pe o atitudine nouă şi conştientă a omului faţă de muncă, reprezintă pentru artişti un cîmp vast de inspiraţie, nemaiîntîlnit pînă azi. Artiştii din ţara noastră – scriitori, ziarişti, compozitori, pictori, sculptori – simt azi din plin dorinţa de a cînta această viaţă nouă, de a eterniza în operele lor măreţe victorii ale poporului, marele elan de muncă dîrză care a cuprins întreaga ţară, splendidele ei perspective de prosperare, aceste mlădiţe de viaţă nouă de care vorbea Lenin, singurele în stare să genereze opere de artă într-adevăr valabile, într-adevăr servind interesele poporului.“ („Congresul Partidului Muncitoresc Român“, Bucureşti, 21-23 februarie 1948, Editura PMR, pag. 133).
În coraportul lui Aurel Mihale la Primul Congres al scriitorilor din R.P.R., Despre noul statut al Uniunii Scriitorilor din R.P.R., descoperirea şi zugrăvirea noului sînt prezentate drept datorie de prim ordin a literaturii socialiste văzute drept singura literatură acceptată:
„Literatura trebuie să considere ca o principală sarcină a sa descoperirea, cunoaşterea artistică şi zugrăvirea măiastră a noului din viaţă, să lupte pentru promovarea lui, să-i ajute dezvoltarea, pentru că el întruchipează lumea viitoare a socialismului“. (Lucrările Primului Congres al scriitorilor din R.P.R., 18-23 iunie 1956, pg. 205).
Studiul „Sub îndrumarea partidului“, de Mihai Novicov, reluat în volumul colectiv Literatură şi contemporaneitate, Editura pentru literatură, 1964, pune un deosebit accent pe „capacitatea scriitorului de a discerne, în toate sectoarele, elementele cele mai înaintate, acelea prin mobilizarea cărora se obţin victoriile cele mai însemnate în lupta împotriva vechiului“ (pag. 50).
Ca şi în alte cazuri ale esteticii realismului socialist, necesitatea reflectării noului, a „mlădiţelor viitorului“, apare drept consecinţa unui complicat sistem de teze şi concepte, pornind de la o anumită viziune asupra realităţii şi terminînd cu înscrierea creatorului realist-socialist în istoria literaturii universale. Punctul de plecare îl reprezintă, firesc, o viziune de ansamblu asupra realităţii, viziune conform căreia, în fiecare moment al istoriei, al evoluţiei societăţii, există ceva nou, care se naşte, încă plăpînd, şi ceva vechi, care dispare, dar care are încă înfăţişarea atotputerniciei, a statornicului.
Articolul „Pentru o literatură bogată în idei“ de Mihai Gafiţa, Viaţa românească, nr. 4, aprilie 1953, explică pe larg acest tablou al realităţii:
„Tovarăşul Stalin ne învaţă că în viaţa societăţii noul apare la început ca ceva plăpînd, nestabil, nu suficient de vizibil pentru toată lumea, dar el este de neînvins tocmai pentru că el este ceea ce se naşte şi se dezvoltă. El nu poate fi răspîndit, numeros, atunci cînd apare, dar al lui este viitorul“.
Mai concret, ce înseamnă acest nou plăpînd?
Ceva care la început nu este răspîndit, generalizat, dar căruia îi aparţine viitorul, pentru că logica Istoriei merge în direcţia afirmării și generalizării lui.
Ceva care la început e rar, firav, dar care în viitor va fi peste tot, puternic.
Acest ceva poate fi un proces social-politic sau un mod de comportare:
„Atunci cînd Maria Banuş sau Petru Dumitriu au zugrăvit în «Ziua cea mare», «Nopţile din Iunie», înfiinţarea unor gospodării agricole colective, acestea erau în toată ţara extrem de puţine la număr, nu erau deloc ceva des întîlnit, ceva cotidian, dar ele constituiau tipicul pentru dezvoltarea satului nostru. Figura lui Lazăr de la Rusca este de asemenea tipică, deşi oameni ca dînsul erau încă puţini în satele noastre atunci cînd a fost scris romanul, dar acest chip rămîne reprezentativ, măreţ, tipic pentru forţele înaintate ale satului nostru, deoarece el constituie un exemplu viu de însuşire a ideilor de luptă ale Partidului, pentru realizarea idealului socialist, de combatere a vechiului şi de promovare a noului“.
Criticii şi esteticienii din URSS, care, de altfel, au produs şi impus tuturor ţărilor socialiste conceptul de literatură nouă, susţin că denumirea şi principiile realismului socialist au fost stabilite de I.V. Stalin la întîlnirea cu un grup de scriitori sovietici acasă la Gorki, în ziua de 26 octombrie 1932:
„După hotărîrea «Despre organizarea organizaţiilor literare şi artistice» în toamna anului 1932 a avut loc istorica întîlnire între scriitori şi I.V. Stalin. I.V. Stalin i-a numit pe scriitori ingineri ai sufletelor omeneşti şi a definit metoda artistică a literaturii sovietice, metoda realismului socialist. Pe baza indicaţiilor privitoare la realismul socialist, a fost elaborată partea teoretică a Statului Uniunii scriitorilor sovietici“. (V. Ivanov, „Din istoria luptei pentru un înalt conţinut de idei în literatura sovietică“, Editura Cartea Rusă, Bucureşti, 1955, pag. 293).
Chiar dacă nu se cunoaşte nici un document referitor la desfăşurarea propriu-zisă a întîlnirii, totuşi o serie de elemente ale realismului socialist sînt afirmate prin directă referire la unele texte aparţinînd lui I.V. Stalin. Astfel, această împărţire rigidă a faptelor realităţii în noi şi vechi, în fapte care conţin viitorul şi fapte care conţin trecutul se sprijină pe o imagine a realităţii dintr-o interpretare dată de I.V. Stalin dialecticii:
„… trebuie să privim viaţa în mişcarea ei şi să ne punem întrebarea: încotro merge ea? Am văzut că viaţa prezintă tabloul unei permanente distrugeri şi creări. Prin urmare, datoria noastră este să privim viaţa în distrugere şi creare şi să ne punem întrebarea: ce se distruge şi ce se crează în viaţă?“ (I.V. Stalin, Anarhism sau socialism în „Opere“, vol. 1, Editura P.M.R., 1948, pag. 303).
Punctul de vedere al lui Stalin se regăseşte într-una din definiţiile date realismului socialist de Cuvîntarea lui A. Jdanov la Primul Congres al scriitorilor sovietici:
„Aceasta (a fi inginer al sufletelor omeneşti – n.n.) înseamnă, mai întîi, a cunoaşte viaţa pentru a o putea reprezenta veridic în operele de artă, a o prezenta nu din punct de vedere static, mort, nu simplu ca o «realitate obiectivă» ci a o reprezenta în dezvoltarea sa revoluţionară“ (A Jdanov „Sur la littérature la philosophie et la musique“, Les éditions de la nouvelle critique, Paris, 1950, pg. 8-9).
G. Călinescu va remarca în această rigidă împărţire din articolele consacrate teoriei mlădiţelor viitorului o poziţie idealistă, contrară materialismului istoric. În „Unele probleme ale criticii literare în lumina Raportului tovarăşului G.M. Malenkov la Congresul al XIX-lea al P.C.U.S.“, Contemporanul din 13 februarie 1953, marele nostru critic remarca:
„O poziţie idealistă în caracterologia literară este eliminarea contradicţiilor interioare, şablonarea etică în alb şi negru, iar în cele din urmă înlăturarea completă a negrului şi crearea unor fiinţe paradiziace întrupînd perfecţiunea umană. Cînd am ajuns aici, am şi desfiinţat proza, cultivînd genul liric dithyrambului.“
Teza diferenţierii obligatorii între fenomenele care exprimă noul şi fenomenul care exprimă vechiul rămîne piatra fundamentală a realismului socialist. Orice tentativă de a o pune la îndoială primeşte rapid o replică dură:
„În rîndurile tinerilor scriitori încearcă să-şi facă loc în ultimul timp teoria potrivit căreia viaţa e un «ghem încîlcit», în care nu poţi deosebi ce e bun şi ce e rău, ce e înainte şi ce e înapoiat. Mi se pare mai mult decît evident că această concepţie nu poate fi acceptată de scriitorii noştri, ea nu corespunde adevărului. (…) Sînt fenomene care se dezvoltă, altele care pier. Sînt fapte în care se vădeşte o nouă atitudine faţă de muncă şi faţă de viaţă, altele care sînt caracteristice pentru ceea ce este învechit.“ (Andrei Băleanu, „Însemnări pe marginea creaţiei tinerilor scriitorii“, Scînteia, 30 mai 1956).