La Curtea de Apel se judecă de cinci ani dosarul lui Georgică Biji din Vintileasa dinspre Munți, acuzat de trafic de papagali.
La deschiderea lui, procesul a făcut mare vîlvă, dat fiind că era prima oară cînd, în România, cineva era trimis în Justiţie pentru o infracţiune ecologică.
Acum, procesul a fost uitat. Cu excepţia procurorului, a judecătorilor şi a avocaţilor lui Georgică Biji, nimeni nu se mai interesează de el. Nici măcar Georgică Biji, ajuns între timp unul dintre cei mai bogaţi oameni din ţară. L-a dat în grija avocaţilor, care, din cînd în cînd, îl sună pentru a-l informa, aşa, în treacăt, că procesul a fost din nou amînat.
Georgică Biji s-a prezentat o singură dată în instanţă. La prima şedinţă, cea de la fond. De atunci n-a mai fost nevoie de el. Procesul şi-a urmat destinul prin imensitatea fără hotar a justiţiei noastre. A urcat încetul cu încetul pînă la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. De aici s-a abătut niţel, ca şi cum ar fi vrut să mai schimbe aerul, pe la Curtea Constituţională. Cînd s-a întors, cei de la Înalta Curte au bătut din palme, exclamînd:
Ei drăcie, s-a întors iar la noi!
Şi ca să scape de el, l-au trimis înapoi la Curtea de Apel. Curtea de Apel a stat o clipă pe gînduri, după care l-a trimis, la rîndu-i, răsuflînd uşurată, la Parchet, pentru refacerea anchetei. Între timp, procurorul care deschisese dosarul plecase din magistratură şi se angajase, ca interpret la mandolină, pe o gondolă din Veneţia. Noul procuror, un tînăr ambiţios, se apucase de refacerea anchetei fără a-l mai chema pe Georgică Biji. Asta pentru că refacerea anchetei se rezumase la schimbarea ordinei a cîtorva documente din dosar. Fericit că a mai dat gata un dosar (mai avea vreo mie de rezolvat!), procurorul l-a retrimis la Curtea de Apel.
Totul a început cu şapte ani în urmă (ancheta penală a durat doi ani), cînd Georgică Biji descoperise într-un sat de lîngă Bacău nişte pui de găină care semănau la cioc cu papagalii. Localnicii nu-şi explicau fenomenul. E drept, unul dintre ei, rămas şomer şi, deci, avînd timp liber berechet, întrebase despre fenomen la Radio, în cadrul emisiunii Răspundem ascultătorilor. Invitatul emisiunii era însă un politician de vază, unul care, nu peste mult timp, avea să ajungă prim-ministru. Fireşte, întrebarea i se păru o tîmpenie. Se afla însă în buza campaniei electorale și știa că un ascultător însemna un vot. Astfel că, în loc să-i spună asta (că-i o tîmpenie – n.n.) celui care aştepta răspuns, (după ce-şi dăduse aparatul mai încet, că se făcea microfonie), îi vorbi preţ de o jumătate de oră despre politica partidului său de sprijinire a micilor fermieri.
Aceşti pui ciudaţi se deosebeau cu greu de puii normali. Cu toate acestea, ceilalţi pui îi reperau de îndată ce-i vedeau şi, cuprinşi de o furie inexplicabilă, îi alergau, ca să-i lovească cu ciocul.
Georgică Biji, la vremea respectivă, om de afaceri începător, îi descoperise cu ocazia nunţii unei nepoate de soră. Aceasta lua un om de afaceri de la Bucureşti, pe care-l divorţase cu scopul vădit de a o face vedetă TV. Ieşind în curte numai în cămaşă, transpirat, pentru că tocmai încheiase de învîrtit nepoata la o sîrbă îndrăcită, Georgică Biji surprinse întîmplarea cu puii.
Întrebînd în dreapta şi-n stînga, ajunse la concluzia că puii ciudaţi ieşeau din ouăle clocite în ultimul an, mai precis de cînd aeroportul din marginea oraşului devenise internaţional. Pînă atunci aterizaseră aici doar avioane de mici dimensiuni, fie charter, fie de pe cursele interne. Fenomenul dibuit de Georgică Biji nu se manifestase sau, mă rog, avusese un impact minor asupra celor din jurul aeroportului.
Acum însă aterizau şi avioane mari, Boeing-uri sau Airbu-suri, cu cîte 300-400 călători la bord, şi fenomenul avea loc.
Aterizarea, mai ales aterizarea din ultimele minute, cînd trenul e deja deasupra pistei, crea în fiecare pasager o tensiune uriaşă, devastatoare aproape. Cu cît avionul e mai mare şi, prin asta, numărul pasagerilor e şi el mai mare, tensiunea aterizării se transmite în jurul avionului pe o distanţă de cîţiva kilometri. Această tensiune afecta cu precădere tot ce era în curs de a se ivi pe lume: grîul (dacă tocmai atunci încolţea), ghioceii răzbind din zăpadă (dacă se apropia primăvara), puii din găoace. Sub puterea acestei tensiuni, acţionînd ca o iradiaţie nucleară, aveau loc modificări genetice. Ghioceii, de exemplu, deveneau, în drumul lor spre lumină, brusturi, iar puii, ceva între puii de găină şi puii de papagali.
La una dintre înfăţişări, avocaţii lui Georgică Biji depuseră la dosar un document care confirma ştiinţific fenomenul. Era vorba de un amplu studiu, cu scheme şi fotografii, iscălit de un grup de cercetători americani în revista de studii a Universităţii şi intitulat Despre unele forme de tensiune şi impactul lor asupra zestrei genetice. Înainte de a-l înmîna judecătorului, unul dintre avocaţi găsi de cuviinţă să-l prezinte pe scurt. În apărarea clientului său, el cită din studiu o referire la un sondaj făcut la nivelul SUA, care atrăgea atenţia asupra unui fenomen. Şi anume că 45% dintre nou-născuţii în localităţi din preajma marilor aeroporturi ajungeau de regulă infractori. Dovadă – spunea studiul – a influenţei asupra copilului care tocmai atunci se năştea din partea tensiunii extraordinare emanate de avioanele gata să pună pe pistă trenul de aterizare. – Dovadă – adăugă avocatul – că puii pentru care e acuzat clientul nostru nu erau pui de găină falsificaţi, ci pui de papagali.
Poate că dacă momentul ăsta s-ar fi petrecut la prima şedinţă, cînd în sală veniseră şi reprezentanţi ai presei, cele spuse de avocat ar fi atras atenţia vreunei jurnaliste începătoare, zeloase, ca toate începătoarele, şi-ar fi devenit o ştire. Acum însă nu numai că nu deveniră ştire, dar nici măcar atenţia judecătorului n-o treziră. Acesta, care se găsea la cea de-a cinci suta şedinţă a procesului, ştia aproape pe de rost dosarul, încît îşi permitea să nu mai fie atent la ce spuneau avocaţii.
Astfel că întinse mîna, luă documentul, îl puse la dosar şi acolo îl uită.
Georgică Biji era ceea ce se cheamă un tip născut să facă afaceri. Tot ce vedea, auzea, pipăia, mirosea, într-un cuvînt, întîlnea, devenea în chip automat, fără ca el să-şi dea seama, izvorul unei posibile afaceri. Acolo unde, spre exemplu, un poet întrezărea sîmburele unui posibil poem, Georgică Biji dibuia sămînţa din care avea să crească o afacere.
A venit, în fine, iarna! O iarnă adevărată, cu zăpadă stînd să rupă crengile, cu un văzduh în care sunetele înfloresc, nestingherite. În parc, copiii clădesc oameni de zăpadă. Văzîndu-i, un poet simte cum încolţeşte în el şi creşte năvalnic starea unui posibil poem. Îşi scoate carneţelul şi îşi notează grăbit, febril, cîteva imagini, frînturile din care va închega întregul. Abia aşteaptă să vină noaptea, să se aşeze la birou, să întindă foile albe sub lumina lămpii şi să dea gata poemul despre iarna românească, în care copiii, deşi generaţie IT, descoperă fericirea de a face oameni de zăpadă.
Şi Georgică Biji ar fi reacţionat de cum ar fi dat cu ochii de oamenii de zăpadă. Spre deosebire de poet, el n-ar fi scos carneţelul, ca să-şi noteze pe loc cele stîrnite de privelişte. Ca orice om de afaceri, şedea prost cu scrisul şi cititul. Mintea îi mergea însă. Astfel că, de îndată, socotea cît i-ar putea ieşi de la o afacere cu statul pe seama oamenilor de zăpadă. Cu cine să vorbească dintre miniştri, ce bani să vîre şi cît o să scoată, cum va trebui ocolit Codul Penal.
Culmea e că el avusese la un moment dat o astfel de afacere cu statul. Într-o iarnă, pe care toate televiziunile o proclamară drept românească, transmiţînd în direct din troiene, graţie reporteriţelor vîrîte pînă la brîu în zăpadă sau, şi mai şi, turuind în microfon, în timp ce băieţii din echipă le frecau pe sîni cu zăpadă, premierul în persoană apăru pe toate posturile Tv, în prime time, pentru a anunţa un cadou al guvernului făcut copiilor patriei: un milion de oameni de zăpadă ridicaţi în toate oraşele şi orăşelele ţării cu banii din Fondul special de Urgenţă aflat la dispoziţia primului ministru. Înaintea acestui anunţ, Georgică Biji îşi înscrise rapid la Registrul Comerţului o nouă firmă, avînd ca obiect de activitate jocuri şi artificii. Se înţelege că firma asta primi comanda de un milion de oameni de zăpadă. Fără licitaţie, desigur, nici nu se putea altfel, pînă la finele procedurilor s-ar fi dus zăpada şi ar fi venit ghioceii (care şi ăştia puteau fi o afacere!). Georgică Biji încasă în procedură de urgenţă banii pentru un milion de oameni de zăpadă. De făcut însă, nu făcu decît o sută – şi aceia în Bucureşti, într-un Parc de unde televiziunile transmiseră inaugurarea festivă, cu participarea preşedintelui. A doua zi se întîmplă lucrul pe care pariase, de altfel, geniul întreprinzător al lui Georgică Biji:
Temperatura se ridică brusc în toată ţara topind zăpada.
Cine să-l mai poată verifica pe Georgică Biji? Milionul de oameni de zăpadă – ar fi replicat el – au fost ridicaţi azi noapte, avem şi imagini video. Din păcate însă, dimineaţa, cînd s-au sculat copiii (prichindeii se trezesc tîrziu, trebuie lăsaţi să doarmă la vîrsta asta), căldura neobişnuită, pe care nimeni n-o luase în calcul, i-a topit.
La vreo doi ani după aceea, în ianuarie, cînd se sărbătorea Ziua lui Eminescu, stîrni mare emoţie în întreaga ţară un sondaj de opinie care arăta că 95% dintre români nu ştiau nici măcar o strofă din Luceafărul. De dimineaţă pînă seara, televiziunile nu vorbiră decît despre asta. Scriitori, jurnalişti, profesori universitari, critici, actori, simpli cetăţeni proclamară cu toţii, în cor, că trebuie făcut ceva pentru îndreptarea acestei situaţii. Avu un impact uriaş iniţiativa unei televiziuni de a organiza şi transmite în direct o procesiune funerară în care mortul era Nemuritorul poem. De o parte şi de alta a sicriului pe care scria Luceafărul se jeleau cît mai dramatic actriţe de frunte ale ţării. Din cînd în cînd, convoiul se oprea, soborul de preoţi, în frunte cu Patriarhul, ţineau slujbă, cei din procesiune îngenuncheau, iar trecătorii de pe margini, crezînd că-i vorba de un mort adevărat, îşi făceau cruce, murmurînd: Dumnezeu să-l ierte!
Georgică Biji se afla într-un bar select din Centru. Avea întîlnire cu conducerea Institutului de lingvistică a Academiei pentru a pune la cale o afacere. Recent, la finele unei campanii naţionale pentru introducerea Gramaticii la orice examen, inclusiv la cel de permis de conducere, cîţiva dintre membrii conducerii ceruseră sancţionarea cu amendă a oricărui cetăţean care, într-un text scris sau vorbit, puneau virgulă între subiect şi predicat. Aflînd de asta, Georgică Biji se gîndise rapid la înfiinţarea unei firme în care el să deţină 90% din acţiuni, iar Institutul, 10, pentru încasarea acestor amenzi.
Cum televizorul barului era deschis, nu numai cei care erau cu el la masă, dar şi mulţi alţii din local, oameni subţiri, ziceau că trebuie făcut ceva pentru cunoaşterea de către români a nemuritorului poem Luceafărul. Şi în timp ce distinşii intelectuali de la masă dădeau glas indignării faţă de situaţia nenorocită în care se afla cultura în România banului atotputernic, Georgică Biji văzu în tot tărăboiul o nouă afacere cu statul.
Prin relaţiile pe care el avea, obţinu promisiunea fermă a unei Ordonanţe de Urgenţă prin care Guvernul aloca din fondul special un milion de euro dedicat cunoaşterii de către toţi românii a poemului Luceafărul. Cu aceşti bani, Luceafărul urma să se tipărească în 25 de milioane de exemplare, cu un milion peste populaţia României de azi, luîndu-se în considerare că şi generaţiile viitoare vor trebui să beneficieze de această iniţiativă istorică.
Pînă la adoptarea Ordonanţei, Georgică Biji dobîndi de la Uniunea Scriitorilor drept de exclusivitate în tipărirea Luceafărului, aduse rapid din Germania o tipografie gigantică, luată mai pe nimic, deoarece, uzată moral, nemţii voiau s-o arunce în Rin, şi cînd apăru Ordonanţa, tipărirea celor 25 de milioane de exemplare reveni firmei sale.
O maşinărie de afaceri precum Georgică Biji îşi puse imediat în mişcare rotiţele la întîlnirea cu puii al cărui cioc îi apropiau de papagali, fără a fi însă papagali.
Socoti rapid că de aici ar putea ieşi o afacere pe cinste. Va lua cît mai mulţi pui la un preţ de nimic şi-i va vinde drept papagali la Amsterdam. De ce la Amsterdam? Pentru că aici era unul dintre cele mai mari porturi industriale din Europa. Marinarii coborîţi de pe vapoare aveau puţin timp la dispoziţie. În nici o jumătate de zi trebuiau să meargă la o tîrfă, să schimbe valută, să se îmbete ca porcii, să se bată cu alţi marinari, de pe alte vapoare, să-şi cumpere o pereche de blugi şi să ia ceva pentru ăl mic. Puii daţi drept papagali aveau să le atragă atenţia prin preţul lor de dumping faţă de papagalii adevăraţi. Un chilipir, ce mai încolo şi încoace! În viteza cu care dădeau gata tot ce aveau de făcut, nu mai stăteau să se întrebe dacă nu cumva sunt papagali falsificaţi.
De cum îi încolţi planul unei asemenea afaceri, Georgică Biji trecu decis la acţiune. Purcese la tatonări preliminare de cum se întoarse în salonul în care nunta duduia din toate motoarele. La masa fruntaşilor, dispusă ca masa unui prezidiu, se interesă în dreapta şi-n stînga de puii cu cioc de papagal. Toţi cei la care apelă se arătară dispuşi să-i dea pe gratis. Georgică Biji ştia însă din experienţă că în astfel de situaţii unul era răspunsul la întrebare de amorul artei şi altul era răspunsul la o întrebare dincolo de care ţăranul dibuia o afacere. Proprietarii n-aveau ce face cu păsările blestemate. Nu făceau ouă, nu erau bune de mîncat şi, pe deasupra, mai stîrneau şi mari tulburări în coteţul păsărilor. Dacă aflau însă că cineva vrea să le cumpere, deveneau brusc îndărătnici. Unii pentru că se gîndeau la o afacere bănoasă. Alţii, pur şi simplu, pentru că nu voiau să se creadă că ei sunt proşti, lesne de tras pe sfoară.
Se întîmplă exact aşa cum prevăzuse el. La cîteva zile după nuntă, cînd poposi în sat pentru a pune la cale afacerea, ţăranii nu numai că nici nu voiră să audă de dat puii pe gratis, dar mai mult, cerură un preţ dublu decît pe o găină ouătoare.
În asemenea împrejurări – mai ştia Georgică Biji – totul era s-o faci pe dezinteresatul. El era maestru la aşa ceva. Cînd auzi preţul, se ridică de pe scaun şi plecă imediat. Avu însă grijă să-şi lase numărul de telefon. Cum se aşteptase, după cîteva zile, în care crezuseră că negustorul se va întoarce, ţăranii cedară. Unul dintre proprietari îl sună pentru a-i spune că e de acord cu preţul pe care-l oferise el. Georgică Biji nu se grăbi. Mai aşteptă cîteva zile, timp în care telefoanele se îndesiră. Cînd apăru în comună, oamenii erau pregătiţi să-şi dea puii pe nimic.
Georgică Biji cumpără vreo cinci sute, îi vopsi cît mai colorat, folosind un amestec pentru sorcove, şi îi puse în vînzare în portul Amsterdam în tranşe de cîte o sută.
I se înfundă la cea de-a treia tranşă. Ajunşi în vama Nădlac, puii fură loviţi de o ploaie stîrnită din senin, care îi spălă imediat, făcîndu-i cenuşii şi jerpeliţi.
Asta trezi bănuiala vameşilor.
Fu acuzat pe loc de tentativă de trecere peste graniţă a unei mărfi sub etichetă falsă.
Apoi, pe parcursul anchetei, descoperindu-se despre ce-i vorba, i se schimbă acuzaţia în cea de trafic de papagali.