Editorial publicat în Evenimentul zilei nr. 327, anul II, miercuri, 21 iulie 1993, la rubrica „Evenimentul zilei văzut de Ion Cristoiu“
Din cîte se știe, Evenimentul zilei a anunțat cu cîteva zile înaintea Plenarei PSM că Adrian Păunescu va fi ales vicepreședinte. Plecînd de la această informație, într-un comentariu găzduit de una din edițiile de prînz ale ziarului scriam că alegerea lui Adrian Păunescu poate fi și rezultatul unei tentative subtile de destabilizare a partidului. PSM surprinsese pînă atunci prin comportamentul său civilizat. Comparați cu liderii altor două partide de stînga – PUNR și PRM – liderii PSM se remarcaseră prin bună-cuviință, prin disponibilitatea la dialog parlamentar, prin reprimarea oricărei tentative de zburdălnicie politică. Așa se explica, printre altele, și faptul că Tudor Mohora, purtătorul de cuvînt al partidului, fusese găzduit deseori în posturile de radio străine, suspicioase, în general, cu dezaxarea moral-politică. Alegerea în conducerea partidului a unui personaj ca Adrian Păunescu mi s-a părut atunci, înaintea plenarei, o mișcare greșită. Politica din perioadele situate între alegerile generale presupune negocieri discrete, disponibilități sau compromis, tact subtil. Pentru o astfel de politică, Adrian Păunescu părea catastrofal. Senatorul PSM e un bufon prin definiție. Drept urmare, el e în stare să sacrifice nu numai un partid, dar chiar și o țară, pentru a se putea da în spectacol.
Desfășurarea Plenarei PSM mi-a dovedit însă că m-am înșelat. Ilie Verdeț n-a greșit deloc promovîndu-l pe Adrian Păunescu în postul de vicepreședinte. Dimpotrivă, aș putea spune că prin aceasta el a dovedit o mare abilitate. Explicația greșelii mele e foarte simplă. Socotisem că Partidul Socialist al Muncii gîndește perioada următoare ca o continuare a celei de pînă acum. Altfel spus, ca o perioadă de negocieri între grupurile parlamentare, între partide, plecînd de la rezultatele alegerilor din septembrie 1992. Plenara PSM mi-a infirmat acest calcul. Partidul Socialist al Muncii are un alt obiectiv. El vrea să ajungă la putere. Și nu pe calea negocierilor cu PDSR sau cu alte partide, ci pe calea alegerilor parlamentare anticipate. Pe care e sigur că le va cîștiga! Schimbarea de politică a PSM își are cauza în convingerea liderilor partidului că alegerile generale anticipate sunt inevitabile. Și că partidele reformiste, chiar și cele reformiste de paradă, cum ar fi, de exemplu, PDSR, vor fi înfrînte în chip zdrobitor. În aceste condiții, alegerea ca vicepreședinte a lui Adrian Păunescu e perfect explicabilă. Adrian Păunescu e catastrofal pentru un cadru de negocieri parlamentare. Pentru un cadru de campanie electorală, el e printre cei mai nimeriți. Mai ales cînd această campanie electorală ar urma să se întemeieze pe denunțarea evenimentelor din decembrie 1989 și a întregii evoluții social-politice și economice din ultimii ani. Tulnicul ceaușist care e Adrian Păunescu ar putea strînge sub faldurile PSM numeroși nemulțumiți de tot ce s-a întîmplat după căderea lui Ceaușescu. Spre deosebire de vremurile normale, vremurile electorale fac eficiente patetismele ieftine, discursurile demagogice, sloganurile simpliste. Lucruri în care – s-o recunoaștem – Adrian Păunescu e maestru.
Promovarea lui Adrian Păunescu în postul de vicepreședinte e unul din semnele că PSM și-a adaptat tactica și strategia la perspectiva alegerilor anticipate. Nu e însă singurul semn în acest sens. Un altul îl reprezintă înseși declarațiile din ultimul timp ale liderilor PSM. Ele vorbesc despre alegerile anticipate ca de ceva de la sine înțeles. Nu în ultimul rînd, un alt semn îl constituie însăși atmosfera plenarei. Prin întreaga-i desfășurare, ea a fost o spectaculoasă întoarcere a partidului la atitudinea de la Congresul de constituire. Atunci, din cîte își mai amintesc jurnaliștii, Partidul Socialist al Muncii șocase prin virulența atacurilor la adresa celor promovați în fruntea țării după decembrie 1989. Atacuri exprimînd nu numai ura, dar și disprețul foștilor activiști față de cei nou-veniți. Pe mulți dintre ei, acești foști activiști îi știau de cînd le erau subordonați sau chiar colegi. Pentru ei, Petre Roman nu era primul-ministru al României, ci lectorul Comitetului municipal de partid București. Ion Iliescu nu era șeful statului, ci tovarășul Ion Iliescu, cu care lucraseră la un moment dat. Acum îi vedeau lăfăindu-se în jilțurile pe care ei le ocupaseră pînă nu de mult. Îi vedeau și îi judecau nemilos, comparîndu-i cu ceea ce ar fi făcut ei dacă ar fi fost în locul lor.
Regăsit la plenară, acest dispreț își are însă o cauză diferită de cea din perioada Congresului. E vorba de conștiința că perioada de după decembrie 1989 a dovedit nepriceperea fundamentală în materie de conducere a celor ajunși în fruntea țării. Și – evident – conștiința că nu va trece mult, și ei, foști activiști, le vor lua locul.
