În acel an, ca niciodată, 22 martie, ziua Solstiţiului de primăvară, găsi Vintileasa într-un timp nehotărât, dintre iarnă şi primăvară. Tuturor li se urîse de asta. Mulţi umblau prin noroaiele satului înjurînd furioşi, vîrînd o cizmă în noroiul din faţă după ce, pe cealaltă, o trăsese cu greu din noroiul din spate. Nu era nici iarnă, nici primăvară; era ceva mai rău, un timp cenuşiu, în care totul în jur părea îmbătrînit şi, deci, nefolositor. Prin ogrăzi stăruiau dîmburi de zăpadă îngheţată şi murdară, strîmbai cazmaua încercînd s-o spargi, zăpadă rămasă de astă toamnă, amestecată cu toate scursorile zilelor leşioase de peste iarnă. De obicei, rezista mult, pînă prin mai, chiar şi împotriva vîntului cald de primăvară, şi atunci oamenii o luau cu tot cu pământ, o aruncau în căruţe şi-o duceau în marginea satului, unde nimeni nu mai ştia de ea. Cum ar fi zis Ştefan Taşcău, zis şi Bijulică, în acele zile bătînd satul, împreună cu Iordache Cîmpureanu (amîndoi membrii în consiliul bisericii), pentru fondul misionar, era o vreme că nu-ţi venea să stai nicăieri. Afară, copacii flenduroşi, acoperiţi cu mucegai şi nu cu coajă, noroiul din ogradă, în care se tăvăleau cei doi porci cu pielea îngroşată şi aspră, ca de elefant, cu găinile picotind pe sub streşini. Înăuntru, căldura uscată, ofticoasă, parcă, a sobei de tablă, cei doi iezi abia fătaţi, căzînd în bot din pas în pas, cloşca putrezind parcă pe ouă, difuzorul care transmitea o muzică leşinată, de parcă tocmai atunci decedase, în urma unei lungi şi grele suferinţe, directorul general al radioteleviziunii. Prin vii, zăpadă şi noroi. Ştefan Gabără spunea deunăzi, în gura uliţei, că s-a întors de pe la jumătatea drumului înapoi, după ce şi el şi vaca se înnămoliseră la cotul lui Ştefan Banu. Aşa că satul se cruci, într-o seară cînd auzi la difuzoare că în Vintileasa s-a terminat tăiatul viei, ba mai mult, ca de obicei, şi de data asta fruntaşii tăiaseră cu mai multă rîvnă decît codaşii. Urmase numele fruntaşilor, apoi un cîntec popular din Ardeal, în cinstea lor, care nu plăcu niciunuia din cei citaţi. Parcă şi îmbrăcămintea de iarnă era acum mult mai urîtă şi rufoasă. Inşi neraşi, în nişte flanele jigărite, roase pe la mîneci, cu ochiuri scoase, umblau prin sat fără nici o treabă, numai ca să-i enerveze pe cei ce căutau aiurea pe ferestrele lăptoase de nespălate ce erau. Dispăreau şi ăştia, ducîndu-se nu ştiu unde sau poate înghiţiţi de noroi, după care treceau – e drept, mai rar, inşi cu pelerine de nylon sparte în spate, pe unde ploaia cădea, făcîndu-i leoarcă, cu clapele căciulilor bălăngănindu-se în aerul subţire, ca nişte inşi de pe altă planetă. Cei cu fondul misionar umblau din casă în casă şi refuzau cu îndîrjire să bea vin. Unul dintre ei, Ştefan Taşcău, zis Bijulică, cel mai spurcat ins din Vintileasa-Deal, zicea în gura mare că vrea să se spovedească numai patriarhului de la Bucureşti. Al doilea, Anghelache Pricop, într-un flanel vechi, din care-i rămăsese doar un inel de lînă în jurul gîtului, întorcîndu-se cu cîţiva ani în urmă, de la o operaţie de apendicită, făcuse parastas că a scăpat cu viaţă.