Despre Pisica a III-a sau mai precis despre Pisicuța care va deveni membră a familiei noastre la presiunea mea constantă, chiar dacă subtilă, discut cu Doina, însoțind-o la prăvălia de unde cumpără, de obicei, nisip pentru cele două W.C.-uri ale motanilor. În paranteză fie spus, nu peste multă vreme, vom avea în casă trei W.C.-uri, cel de-al treilea, amenajat în balcon, aparținînd Pisicii a III-a.
Nisipul pentru W.C.-urile motanilor, în fapt niște lădițe cuprinzînd ceea ce se numește nisip pentru treaba mare și treaba mică a mîțelor, e nu numai scump, dar și greu de cărat.
De fiecare dată cînd trebuie să cumpere nisip, Doina mă convoacă urgent, pe post de hamal cu diplomă.
Prăvălia e amenajată la demisolul unei clădiri din apropierea Pieței Romane.
Pe drum, comentez cu Doina diferitele situații întîlnite în cale.
Cum fac toți cei porniți la drum, pentru ca timpul să treacă mai repede.
Mă întreb, de exemplu, de ce e mereu coadă la prînz la restaurantul cu Take Away de pe Henri Coandă. Ajutat de Doina, care merge să ia de mîncare de la respectiva instituție gastronomică, ajung la concluzia că localul are clienți constanți în persoana celor din birourile multinaționalelor de pe strada Nicolae Iorga. Spațiul meu de muncă e într-o clădire cu Tefeliști. De cinci ani, de cînd îmi duc aici veacul, pe la prînz dau cu ochii de aceeași priveliște:
Șiruri, șiruri de juni și june revenind la birou de la restaurant cu binecunoscutele pungi de plastic în mînă.
Pe Nicolae Iorga, cunoscută în București drept strada Pașapoartelor, se află, la rînd, un Complex de frumusețe, o școală și sediul Administrației Centrale a Pașapoartelor. De cîte ori am trecut pe lîngă Complexul de înfrumusețare, m-am întrebat ce clienți apelează la serviciul prezentat pe un panou drept Curățarea călcîielor crăpate. Călcîie crăpate au, din cîte știu, țărăncile de pe vremuri; din realitate și nu din poezia lui Coșbuc, poezie în care țărăncile au călcîie de prințese. Sînt în București țărănci muncitoare, care merg la sapă în timpul săptămînii și în weekend la Complexul de Înfrumusețare?
Dincolo de gardul Școlii aud totdeauna țipete de copii. Dumnezeule, ce energie au.
Pe stradă, dincoace de gard așteaptă Mercedesurile trimise cu șofer, să ia odrasla de la școală.
La Pașapoarte, observ că nu mai e lumea de pe vremuri cînd aici se dădeau rîvnitele documente.
Pe bulevardul Dacia trecem pe lîngă cafeneaua amenajată într-o încăpere strîmtă, înzestrată cu mese, dar și cu treptele lungi și comode, ca niște lavițe stilizate, ale unei scări. Pe una dintre trepte stă pe cimentul rece o jună împodobită ca un car alegoric la o demonstrație de 1 Mai. Dau să întreb pe Doina dacă nu cumva tipa, stînd cu curul pe cimentul rece o să facă pîntecăraie, dar, amintindu-mi că Doina respinge categoric – și, pe drept cuvînt – limbajul colorat, denunțîndu-l drept țigănesc (rromesc, o pun eu la punct), înlocuiesc cuvîntul cur cu cel de fund. Nu funduleț, deoarece tipa are un cur de batoză. Funduleț au femeile de la Ileana Cosînzeana în sus.
De regulă cînd sînt pe post de cărăuș, rămîn afară, în stradă, în timp ce Doina cumpără nisipul sau boabele.
Acum o însoțesc.
Prăvălia e pe un coridor față-n față cu ceasornicăria la care am dus eu o pendulă, și azi lăsată acolo. Mă gîndesc dacă n-ar fi cazul să întreb acum de ea. Nici vorbă de asta. Mai întîi că am lăsat-o în urmă cu un an, după ce meșterul mi-a zis că mă sună cînd e gata (firește că nu m-a sunat!), apoi, presupunînd că aș găsi-o reparată, ticăind didactic, nu văd cum aș duce-o în același timp cu pungile de nisip.
Prăvălia pentru cîini și mîțe e o încăpere fără mobilier. Pungile cu boabe sau cu nisip stau grămădite pe podele. Doina a intrat în prăvălie pășind precaută printre pungi. Rămas în ușă, găsesc prilejul să-mi pun o nouă întrebare din genul celor puse, pentru că oricum n-ai altceva mai bun de făcut:
– De ce pungile cu mîncare sînt împodobite cu poze de pisici superbe, un fel de fotomodele din lumea mîțelor sau, altfel spus, un fel de mîțe dive? Te pomenești că-n lumea lor, inaccesibilă nouă, prostălăilor de oameni, motanii colecționează poze cu astfel de dive sau, și mai și, caută pe Tik-tok filmulețe cu mîțe cu picioare lungi, mijloc subțire și buze de botoxate!
Observîndu-mă, vînzătorul, un tînăr care nu se uită la Tik-tok cu analiști politici băștinași, ci la muieri crăcănate, mă-ntreabă ce doresc, presupunîndu-mă drept clientul următor.
Îmi sare în ajutor Doina, menționînd că sînt cu ea.
– Aha! conchide junele, ca și cum ar fi aflat că Teoria relativității e un fake news produs de ruși în cadrul Războiului hibrid împotriva democrațiilor europene.
Pe drum spre casă, vine vorba de Pisicuță.
O vom duce la Cabinetul veterinar mîine, la 11.30, potrivit Programării făcute deja de Doina, pentru a vedea de ce-i cade blana.
Pînă acasă Doina îmi spune Prea trista istorioară a Pisicuței.
Aflu că bătrîna de peste drum de apartamentul nostru (o știi, nu-i așa?, o știu, răspund automat, pentru a preveni o paranteză periculoasă, gen așa ești tu, nu știi nimic, trăiești într-o lume doar a ta!) a avut patru pisici.
Una dintre ele era cea căreia îi vom spune în episodul următor Pisica a III-a.
Bătrîna a murit.
Dumnezeu s-o ierte! dau să spun eu, dar mă opresc brusc. Mi-aș atrage o privire mustrătoare de la Doina, pe motiv că nu sînt atent la ce spune ea, ca de obicei. Moștenitorii au primit o dată cu apartamentul (bine plasat, o adevărată pleașcă) și cele patru pisici. Ca mulți moștenitori au păstrat apartamentul și au aruncat afară, în stradă, pisicile. Un timp, miorlăiau sfîșietor sub geamul casei.
Nu pun nici o întrebare.
Știu de la Doina că nu există tragedie mai mare pentru o pisică domestică decît s-o arunci în stradă. Nu rezistă mai mult de o săptămînă în lupta cruntă pentru supraviețuire. Am înțeles de la Doina (cînd îi ziceam să-l trimitem în stradă pe nesuferitul de Tzontzy) că principalul pericol pentru astfel de pisici îl constituie încrederea în oameni.
Cînd treceți pe lîngă o pisică, dacă o chemați Pis-Pis, poate fi din două una:
– S-o rupă la fugă.
– Să se apropie și să se lase mîngîiată.
O rupe la fugă, dacă s-a născut și-a trăit în stradă.
Vine s-o mîngîi dacă e pisică domestică. Pisica maidaneză știe că în spatele duiosului Pis-Pis se poate ascunde intenția criminală de a pune mîna pe ea și a o strînge de gît.
De aia o rupe la fugă.
Pisica domestică a trăit într-o lume în care oamenii nu te strîng de gît, ci te iau în brațe și te mîngîie.
De aia vine ca proasta cînd o chemi.
Din cele patru a rămas doar Pisicuța. Era și un motan (alb, îmi amintesc, curat) care venea sub balconul nostru, să primească de mîncare. A dispărut – zice Doina brusc întristată – cum se întîmplă cu mîțele din stradă.
Am ajuns acasă.
Lăsînd pungile jos, merg la ușa de la balcon, unde se află Pisicuța. De cum mă vede, dă fuga la ușă și se ridică în două lăbuțe. Privindu-i ochii mari, expresivi (nu ca de bou cum are Tzontzy), auzindu-i miorlăitul dramatic, îmi amintesc de trista sa istorie.
Ce mai încolo și încoace, o Fetiță cu chibrituri din lumea mîțelor!