Într-un intrînd din vecinătatea casei noastre, firmele de curierat au amenajat un Easybox. Față-n față cu el se ridică o cafenea fără firmă. Deși nicăieri nu scrie că aici se poate bea o cafea, mesele de lemn de afară, în formă de S, sînt mereu zilei ocupate. Le concurează cele de pe platforma unei camionete amenajate pe trotuar de un local fără geamuri din Piața Amzei. Proprietarul, un urmăritor al postărilor mele video, mi-a destăinuit într-o seară, cînd venisem la Easybox, secretul succesului. Clienții îl știu de cînd avea, împreună cu un prieten, cafeneaua de pe Dacia. Era un local frecventat. Ori de cîte ori treceam spre Romană, mă surprindea imaginea junilor și junelor stînd pe treptele unei scări, în chip incomod, firește, cu paharul de cafea alături. Cafeneaua de lîngă Romană s-a desființat. Unul dintre proprietari însă s-a aventurat pe cont propriu. Clienții l-au urmat, seduși de rețeta de cafea unică, știută doar de el. Pînă la ivirea Easyboxului aici, primeam pachetele undeva la parterul unei clădiri din Piața Victoriei.
Mergeam cu plăcere:
Era un bun motiv să-mi fac programul zilnic de pași.
Cu Easyboxul plantat aici e și bine e și rău. E bine, deoarece e lîngă casă. Pot lăsa ridicarea pachetului și pentru după miezul nopții. E rău, deoarece m-a lipsit de motivul mersului pe jos.
Am venit la Easybox împreună cu Doina.
În drum spre casă dinspre Piață, trăgînd după mine tăgîrța pe rotile, am făcut un scurt popas la locul de ridicare a pachetului indicat de firmă prin e-mail și SMS. Tocmai cînd mă apucasem de căutat Codul, dă buzna în intrînd o Pisicuță.
Doina e topită după ea.
Cică are un năsuc (năsuc, nu nas, nas am eu, care sînt antipatic!) seducător.
– Mai ceva ca al Cleopatrei! dau să comentez, dar mă stăpînesc să deschid gura.
Cleopatra e un personaj negativ al Istoriei Universale. Și nu din orice motiv, ci din motiv de nas. Nu se spune, dacă nasul Cleopatrei ar fi fost scurt, Istoria ar fi fost altfel? Cum să-mi permit eu să compar nasul Pisicuței cu cel al Ticăloasei care l-a vrăjit pe Antoniu atît de tare că respectivul a lăsat baltă ditamai Imperiul de dragul năsucului ei?
Pisica s-a oprit la o distanță care face imposibilă vederea năsucului. Doina ține morțiș să mi-l arate. Să mă conving că e nemaipomenit. Dar, mai ales, să recunosc că ea a avut dreptate, ca de obicei, deși eu n-am contrazis-o în chestiunea nasului sau, mă rog, a năsucului.
– Pis, pis, pis! strigă ea cu duioșie.
– Pis, pis, pis! mă pune dracuʼ pe mine să repet.
Doina mă ceartă.
Cică eu nu știu să rostesc Pis-pis în așa fel (ca ea, desigur), încît mîțele să simtă că le iubesc. Nu e prima dată cînd mi se reproșează incapacitatea funciară de a comunica adecvat cu mîțele. Aceeași problemă o am și cu cei doi motani. În bucătărie intră cu pași de stăpîn al domeniului, Tzontzy. Dintr-un salt e pe frigider. După ce explorează cu năsucul (și el are năsuc, nu nas!) suprafața de tablă albă, se lungește cu o lăbuță sub cap.
Doina spune că în acele momente e melancolic.
Cheamă-l! îmi poruncește ea, trebuie să-i redăm optimismul.
Mă execut:
– Tzontzy! îl strig, lungind cît de pot de tare numele, ca să-l fac dulceag pînă la greață.
Tzontzy nu tresare. Parcă nici n-a auzit.
– Tzontzy! strig la el, scurt bătînd din palme.
Doina e în culmea indignării
– Nu știi să vorbești cu el, conchide, după care zice și ea:
– Tzontzy!
Nu prea diferit de mine. Tzontzy își întoarce privirile spre ea. A receptat chemarea. La fel se întîmplă și cu Pisicuța. La chemarea Doinei se apropie, pregătindu-se de procedurile zise și pisicești.
De unde și pînă unde nas drăguț!
Are o pată neagră în vîrful nasului. Și atît.
– Ar putea să se șteargă la nas, zic eu, dinadins, ca să provoc o controversă.
Doina e la fel de misterioasă ca și mîțele.
Mă așteptam să mă pună la punct pentru observația asta neroadă.
N-o face.
Se apucă să-mi explice de ce are pata neagră pe nas.
Nu aflu mare lucru.
Sînt ocupat cu altceva.
Nu nimeresc Codul!
Și Pisicuța, oricît de drăguț năsuc ar avea, nu mă poate ajuta nicicum.