(Din Istoria literaturii proletcultiste, în pregătire pentru tipar)
Deficienţele din realizarea personajului pozitiv îşi au cauza în însăşi norma prezenţei într-o creaţie literară a unui personaj pozitiv. Necesitatea personajului pozitiv nu este un simplu tic al criticii, nici măcar al celei politico-administrative, sau o preferinţă impusă de unii scriitori şi publicişti întregii literaturi, ci expresia locului şi rolului conferite personajului pozitiv în sistemul de teze şi concepte ale realismului socialist. În acest sistem de teze şi concepte, personajului pozitiv i se încredinţează condiţia de concretizare a noului. Prezenţa unui personaj pozitiv într-o operă literară decurge astfel din norma depistării şi elogierii „mlădiţelor viitorului“. Înţeleasă de la sine, acest adevăr – personajul pozitiv întruchipează noul – e afirmat făţiş de unele intervenţii de îndrumare:
„Începînd cu «Mama» lui Gorki, cele mai bune opere realist socialiste au reliefat ceea ce era nou şi înaintat chiar dacă atunci cînd operele respective au fost create noul era încă slab, notabil, greu de observat; ele au reliefat figura «eroului pozitiv», a omului nou, luptător activ pentru progresul social, întrupînd astfel un înalt ideal moral, înfăţişînd cititorului, cu o mare forţă artistică, pilde demne de a fi urmate în viaţă şi educîndu-l în spirit comunist“ (Pentru o puternică înfăţişare a vieţii în literatura noastră, Scînteia, 29 aprilie 1953).
Concentrarea „mlădiţelor viitorului“ pe crearea personajului pozitiv îşi găseşte chiar şi o explicaţie artistică:
„Dar problema eroului este problema centrală în literatură. Gorki numea literatura «celovekovedenie», adică «ştiinţa despre om». El voia să sublinieze prin aceasta că ideile şi tendinţele unei opere literare se concretizează în modul cel mai puternic prin chipurile eroilor. Scriitorul vorbeşte cititorilor prin intermediul eroilor săi. Raportul dintre eroul pozitiv şi cel negativ, dintre nou şi vechi, constituie problema centrală a literaturii noastre de azi“ (Mihai Beniuc, Marele maestru al tipizării, Contemporanul, 15 iunie 1951).
Personajul pozitiv aparţine acelor elemente ale realităţii în care se află întruchipat noul, înţeles ca exemplu de urmat, într-un cuvînt, elementelor botezate „mlădiţe ale viitorului” ca idealuri social-politice şi morale concretizate. Prezenţa necesară a eroului pozitiv decurge logic din funcţia educativă a literaturii, care reclamă depistarea şi popularizarea exemplului înaintat. Desigur, ca şi în alte cazuri, în norma eroului pozitiv perioada 1947-1965 înregistrează o evoluţie de la simplu la sofisticat. Mai sincer, mai apropiat de condiţia sa definitorie, într-o primă etapă eroul pozitiv e un personaj real, un erou de reportaj, cu o identitate precisă. Înscrierea popularizării exemplului înaintat printre funcţiile educative ale literaturii nu poate fi pusă la îndoială. Un răspuns dat lui Dragoş Vicol la Poşta redacţiei din Flacăra, 25 februarie 1950, precizează:
„Avem nevoie de un poem care să-i mobilizeze pe dascăli, arătîndu-le figurile cele mai înaintate din rîndurile lor“.
Într-o etapă ulterioară, eroul pozitiv e impus ca un personaj de ficţiune şi nu unul real; un personaj întruchipînd trăsăturile definitorii ale noului social-politic şi moral, care trebuie generalizat. Cu toate acestea, în condiţiile voitei confuzii dintre literatură şi jurnalistică, hotarul dintre personajele reale şi cele de ficţiune apare ca nesigur; critica şi publicistica sînt convinse că aceste personaje de ficţiune există. În scrisoarea Adelei Pagu, Despre o cronică din „Flacăra“ şi chipul muncitoarei de azi, Flacăra, 25 februarie 1950, personajul de ficţiune Ana Roşculeţ din nuvela lui Marin Preda, Ana Roșculeț, apărută în 1949, la Editura pentru Literatură și Artă a Uniunii Scriitorilor din R.P.R., e văzut ca unul real:
„La Filatura Românească de Bumbac majoritatea salariaţilor sînt femei; dacă autorul în loc să aleagă ca eroină a cărţii o Ana Roşculeţ, care avea atîtea slăbiciuni, ar fi ales una dintre muncitoarele noastre înaintate, ar fi fost de mai mult folos tuturor muncitoarelor din ţara întreagă“.
Mai mult sau mai puţin apropiat de un personaj de reportaj gazetăresc, eroul pozitiv rămîne drept una dintre întruchipările noului. Raportul lui Mihai Beniuc la Plenara Uniunii Scriitorilor din 16-17 februarie 1951, pe problemele poeziei, proclamă crearea unor personaje pozitive ca principală misiune a scriitorului:
„Datoria noastră, a poeţilor, este să zugrăvim chipul omului nou, înaintat, şi să-l zugrăvim în lupta lui de învingere a greutăţilor, plin de romantism revoluţionar, astfel încît cei ce citesc lucrările noastre să spună: «Şi eu vreau să ajung un asemenea om». Atunci şi numai atunci ne vom fi îndeplinit misiunea înaltă de a arăta oamenilor nu numai cum sînt, ci cum trebuie să fie, numai atunci putem spune că ne-am îndeplinit datoria de ingineri ai sufletului omenesc“. (M. Beniuc, Poezia noastră, armă a poporului în lupta pentru apărarea şi construirea socialismului, Viaţa românească, nr. 3, martie 1951).
Rolul literaturii de a contribui la formarea omului nou, la construirea socialismului, e redus la prezentarea unei pilde de urmat.
„În crearea imaginii tipice a omului nou, a unei imagini în care să modeleze sufletele, să descătuşeze energiile a zeci de mii de cititori, se manifestă cel mai puternic forţa transformatoare, însemnătatea literaturii realist-socialistă“, se arată în editorialul Scînteii din 14 septembrie 1955, „Probleme actuale ale criticii literare“.
Personajul pozitiv – fruntaș între fruntași
Prezenţa obligatorie a personajului pozitiv ca o exigenţă decurgînd din misiunea educativă a literaturii explică fenomenul numit idealizarea personajului pozitiv. Menit a fi imitat, e normal ca personajul pozitiv să fie fetişizat. O legătură logică, sesizată de coraportul Problemele criticii, prezentat de Paul Georgescu la Primul Congres al scriitorilor din R.P.R.:
„Din adevărul incontestabil că aceste personaje trebuie să înflăcăreze masele de cititori în opera de construire a socialismului s-a tras uneori concluzia falsă că aceste personaje trebuiesc să fie idei vizibile, fără nimic «pămîntesc» întrînsele. Aşa s-a deschis larg poarta schematismului şi chiar cei mai buni scriitori au poe conştiinţă asemenea îngeri, personaje neviabile, care nu înflăcărează pe nimeni, ci pliticisesc şi enervează“ (Lucrările Primului Congres al scriitorilor din R.P.R. (18-23 iunie 1956), E.S.P.L.A., Bucureşti, 1956).
De altfel, nu de puţine ori, critica şi publicistica recunosc în personajele pozitive întruchiparea celor mai bune trăsături social-politice şi morale de la un moment dat:
„Problema creării chipului omului înaintat, care întruchipează cele mai bune trăsături ale caracterului şi fizionomiei spirituale ale poporului muncitor a fost şi rămîne cea mai însemnată problemă a creaţiei“ (Horia Bratu, „Tipic şi individual“, Viaţa românească, nr. 5, mai 1956).
Mai limpede, studiul Romanul luptei tractoriştilor de Mihai Gafiţa, Viaţa românească, nr. 6, iunie 1952, pretinde eroilor pozitivi să fie fruntaşi între fruntaşi:
„Într-una din discuţiile care au avut loc cu privire la romanul «Ogoare noi», unii dintre vorbitori şi-au exprimat o anumită îndoială cu privire la veridicitatea lui Mihai Zaharia, şi chiar cu privire la ceilalţi tractorişti. În adevăr, a spus un vorbitor, avem o parte din şefii de brigadă şi din tractorişti, care au un nivel politic şi tehnic ridicat, dar nu toţi sînt aşa de ridicaţi. Şi se trăgea concluzia că la un moment dat ar putea să pară că tractoriştii, aşa cum sînt prezentaţi, aparţin unui stadiu al construirii socialismului mult mai înaintat decît cel la care se referă romanul.
Fără îndoială că autorul ar fi putut să-şi aleagă şi alte personaje, cu alte probleme personale, cu alte biografii şi alte caractere. Dar el şi-a ales pe aceştia, pe fruntaşi între fruntaşi. O întrebare pe care ne-o punem este dacă oameni ca Zaharia, Buciu, Hurdea puteau să existe în momentul în care se petrece acţiunea romanului. Realitatea arată nu numai că ei puteau exista, dar că ei au şi existat. Prezenţa în centrul acţiunii unei cărţi a unor astfel de oameni reprezintă un element tipic, tocmai pentru că, fiind cel mai înaintat element, el reprezintă şi tendinţa de dezvoltare a realităţii. Oameni ca Mihai Zaharia, Traian Buciu, Marin Oproiu, Mircea Cuju, Andrei Hurdea există astăzi din ce în ce mai mulţi pe Bărăgan şi în ţara întreagă – nu numai în brigăzile de tractoare ci în toate domeniile de activitate. Un scriitor nu numai că-şi poate alege ca personaje ale cărţii sale pe oamenii cei mai înaintaţi (chiar atunci cînd numărul lor este foarte restrîns) – dacă ei reprezintă elementele tipice, care vor creşte, se vor dezvolta – dar procedînd astfel el îndeplineşte una dintre cerinţele de bază ale realismului socialist: aceea de a descoperi şi promova cu îndrăzneală ceea ce reprezintă noul în realitate, de a milita pentru acest nou de pe poziţia cea mai înaintată, poziţia partidului, care a luptat şi luptă pentru apariţia şi dezvoltarea noului“.