(Din Istoria literaturii proletcultiste, în pregătire pentru tipar)
În perioada realismului, un singur aspect reuşeşte să egaleze în materie de promovare insistentă exigenţa personajului pozitiv:
Critica realizării personajului pozitiv.
1948. În articolul Spre o dramaturgie românească a epocii construirii socialismului de Simion Alterescu, Contemporanul, 11 februarie 1949, se remarcă:
„De multe ori personagiile pozitive oamenii noi sînt abia conturaţi, reprezentanţi simplist, schematic“.
1954. După şase ani de realism socialist, articolul Despre unele probleme ale eroului pozitiv, de Petre Luscalov, Contemporanul, 8 octombrie 1954, critică slaba concretizare artistică a imensei majorităţi a personajelor pozitive:
„Literatura noastră, cu toate succesele remarcabile din ultimul timp, nu a reuşit încă, în afara cîtorva excepţii, printre care îl amintim pe Lazăr de la Rusca din admirabilul poem al lui Dan Deşliu, să creeze la un înalt nivel artistic figura eroului pozitiv, omul înaintat al vremurilor noastre“.
O constatare generală e aceea că personajele negative sînt mult mai realizate artistic decît cele pozitive. Comentariul iscălit de Aurel Mihale în Viaţa românească nr. 10, octombrie 1950, pe marginea primei Consfătuiri pe ţară a tinerilor scriitori, atacă vădita discrepanţă dintre înfăţişarea vechiului şi cea a noului:
„În construcţia şi în realizarea operelor a reuşit mai mult înfăţişarea elementelor negative, învechite, ale vieţii, zugrăvite, bineînţeles, în contradicţie cu noul, reprezentat, în primul rînd, de eroul pozitiv“.
Conform cronicii lui Ov. S. Crohmălniceanu din 18 august 1950, la romanul „Oțel și pîine”, de Ion Călugăru, linia care separă noul de vechi în roman e şi cea care desparte neîmplinirea de împlinirea artistică:
„Din păcate, latura activă, transformatoare a vieţii, nu prea are existenţă în carte, e de cele mai multe ori strangulată de un schematism vizibil. Prin cursul naraţiunii trece un fel de linie de umbră, care despică fenomenele în două. Ceea ce se află la dreapta ei, ceea ce priveşte aspectele vechilor relaţii sociale, cu meschinăria şi contradicţia lor, e puternic luminat. Ce trece de această barieră se cufundă într-un fel de ceaţă deasă, care dizolvă contururile. Autorul îşi pierde parcă dincolo de un astfel de hotar forţa de a crea oameni vii cu personalitate distinctă, de a da trăsăturilor pozitive ale eroilor un relief puternic, de a prezenta răscolitor, cu mare putere de convingere, acţiunile revoluţionare din fabrică“.
Nu de puţine ori, acest dezechilibru estetic are drept prim efect o gravă greşeală politică. Cronica lui Ion Vitner la romanul lui Eusebiu Camilar Temelia o descoperă şi o scoate la lumină:
„Lipsa de relief moral a elementelor celor mai avansate cu Butnaru, Iordache, Leonte etc. are drept rezultat şi o dăunătoare deplasare de forţe în roman. Tăun sau Caţaveică, duşmanii ţărănimii muncitoare, sînt mult mai puternic realizaţi ca eroi, pentru că scriitorul îi menţine într-o înfrigurată acţiune, le dăruieşte fapte concrete, în care ei cresc ca oameni vii, capătă atribute morale precise, capătă relief concret. Cei doi chiaburi ai Mălinilor nu au fost creiaţi cu estompa, ca Ion Butnaru, ci cu vîrful ascuţit al creionului, condus de o mînă de meşter. Rezultatul acestui desechilibru în realizarea eroilor este că Partidul în «Temelia» este aruncat în defensivă împotriva diabolicelor uneltiri ale chiaburimii. Cum un roman este afirmarea, generalizarea pe calea specifică artei a unor adevăruri, a arăta astfel Partidul în momentul de faţă – caracterizat tocmai prin lupta deschisă, dîrză împotriva rămăşiţelor capitaliste – înseamnă să nesocoteşti adevărul vieţii, să-l înfăţişezi neveridic. Din această cauză apare şi contradicţia existentă între slăbiciunea organizaţiei de Partid şi rezolvarea totuşi fericită a lucrurilor în Mălini, care oferă nota generală idilică, neverosimilă de alte ori a romanului“ (Contemporanul, 8 septembrie 1950).
Spre sfîrşitul perioadei 1947-1953, cînd procesul de lichidare a unor greşeli din literatură ia un anume avînt, criticile la care e supusă realizarea personajului pozitiv devin mult mai concrete. Dintre slăbiciunile conturate de această critică se conturează, în primul rînd, idealizarea, fetişizarea. Dezbătînd nuvelistica lui Aurel Mihale, articolul lui S. Damian, Conflictul literar şi eroul pozitiv, Contemporanul, 6 februarie 1953, conchide:
„Tendinţa de a cruţa eroii de conflicte, de situaţii grele, de anumite adevăruri, uneori amare, determină idealizarea lor, poleirea artificială. Eroul este înconjurat de o aureolă de sfinţenie, împodobit cu veşminte înşelătoare, menite să-l înfrumuseţeze. Scriitorul n-are încredere în frumuseţea vieţii, în caracterul ei romantic, pentru că se fereşte de situaţiile puţin obişnuite, «neadmisibile» şi introduce frumuseţea, romantismul din afară, în mod strident. Iată, de pildă, portretul unui erou «înnobilat». «Ceea ce însă nu putea ascunde pentru nimeni era privirea ochilor. Negri ca tăciunii, scînteiau asemenea unei nopţi brăzdate de fulgere. Uitătura lui capătă dintr-o dată un tăiş, o învolburare în care – într-un amestec de umbre şi luciri – ura pentru duşmani, blîndeţea şi dragostea pentru tovarăşii lui de muncă creştea»“.
Acelaşi erou pozitiv ideal e ironizat, mult mai tîrziu, în 1955, de un spiritual portret robot realizat de Al. Mirodan:
„Copil, erou ideal desconsideră dulceaţa şi se omoară după untura de peşte. Şcolar, memorează încîntat formule trigonometrice, în vreme ce colegii săi «negativi» bat mingea pe maidane. Adolescent, nu citeşte decît ediţiile apărute în Editura tineretului. Student, îşi trece serile de mai cu lună plină, plimbîndu-se în Cişmigiu cu tratatul de hidraulică la subsuoară, în vreme ce pe acelaşi alei colegii săi «negativi»… etc.“ (Al. Mirodan, „Nici cu «pete», nici fără «pete»“, Contemporanul, 25 martie 1955).
Într-adevăr, în perioada 1947-1953, întîlnim o idealizare forţată şi în cazul personajului pozitiv copil din scrierile dedicate celor mici:
„Eroii literaturii noastre pentru copii sînt de multe ori atît de buni, cuminţi, silitori, încît ei nici nu seamănă cu copii reali. Un copil ideal e Nuţu, din cartea Sidoniei Drăguşanu «Mache, răţoiul încălţat» (…). Copil ideal, Nuţu nu iese la joacă, nu întreprinde nimic fără să ceară voie mamei, de fapt, în loc să dea un exemplu de comportare justă, ajunge să redea un copil lipsit de iniţiativă, de curiozitate, de ceea ce caracterizează pe copii“ (Ion Manole, „Cele dintîi cărţi pentru copii“, Viaţa românească, nr. 6, iunie 1953).
Numeroase studii şi articole denunţă schematismul, uniformizarea personajelor pozitive.
„O serie de personagii din diverse opere seamănă între ele tocmai din cauza schematismului lor. Cititorul cărţii «Oţel şi pîine» de Ion Călugăru a putut observa, desigur, că autorul izbuteşte să individualizeze unele personagii negative. În schimb, în aceeaşi carte, cititorul întîlneşte un număr de şase activişti ai Comitetului Central care nu sînt altceva decît nişte scheme, ce nu se deosebesc cu nimic una de alta“ – se arată în Referatul prezentat de Eugen Frunză, secretar al Uniunii scriitorilor, la Şedinţa Plenară a Uniunii Scriitorilor din 24-27 martie 1953.
Evident, nu lipsesc criticile pline de umor ale personajului pozitiv, schematic, ale belşugului de norme la care era supus acest element indispensabil al creaţiei. Un inventar al trăsăturilor obligatorii ale eroului pozitiv face Tita Chiper în schiţa „În căutarea eroului pozitiv“, publicată în Anii de ucenicie, revista Școlii de Literatură și critică literară „Mihai Eminescu”, promoţia a 2-a, aprilie 1952. Eroul schiţei, un tînăr scriitor, poposeşte într-o uzină în căutarea eroului pozitiv. Prezentîndu-i-se un tînăr fruntaş, autorul îl compară rapid cu o normă din schemă:
„— Hotărît, nu face de erou pozitiv, se gîndi tînărul. Mă uit la ochii lui potoliţi şi fără luminiţa ceia care deosebeşte eroul de ceilalţi. Unde e privirea aceea albastră, senină, îndreptată spre viitor? Uite, priveşte numai la locomotivă, poate e un tip şovăielnic, mai ştii?“
De un alt tînăr muncitor, care îi este prezentat scriitorului, se apropie responsabila de la punctul sanitar. E pentru Tita Chiper prilejul de a ironiza un alt punct al schemei:
„Ea îţi dă imbold în muncă, nu-i aşa? Cînd vă plimbaţi seara, visaţi amîndoi piscurile de lumină ale viitorului… În curînd în secţia de electromontaj va fi o nuntă… Dar cum zic, ea n-a avut deloc şovăieli? N-a atras-o eroul negativ, adică altul… duşmanul de clasă? Ştiu, el e beţiv, ochi duşmănoşi… sabotaj la maşini…“.
Tot într-o manieră umoristică e văzut eroul pozitiv în Mic manual pentru uzul făcătorilor de literatură, semnat de Remus Luca şi Al. Oprea în Viaţa românească, nr. 3, martie 1954:
„Pozitivii să semene mult între ei: idealul uman unul este şi indivizibil. Ochi pătrunzători, vărsînd fulgere (de scîntei, de flăcări, de lumini, de văpăi – la alegerea autorului). Voinic, robust, piept, gît, muşchi herculeeni, să transpire forţă şi optimism. Nu bea alcool, dacă vrea se lasă de fumat, insensibil la farmecele sexului frumos, cast pînă la însurătoare (se va însura cu o femeie de asemenea castă, copiii lor vor fi cu toţii caşti). Nu va purta cravată şi nici dungă la pantaloni. Pentru o mai accentuată umanizare, din cînd în cînd el va înjura: mare atenţie la alegerea acestor înjurături: să nu fie mistice, adică să nu se refere la persoane biblice (…). Eroul cărţii trebuie să aibă o mare forţă de pătrundere. Privirea lui pătrunde prin ziduri şi pînă-n adîncul inimii celorlalţi. El ştie tot şi ar putea da de pămînt cu toţi duşmanii încă din prima clipă, dar asta n-ar fi artistic. El păstrează o soluţie miraculoasă, pentru orice problemă, pînă în momentul oportun. El urmăreşte ca o umbră, cu ochi de linx, uneltirile…“.
Pentru o mai bună înțelegere a țintei ironiei, iată și cum trebuie prezentați eroii negativi:
„Negativii: înfăţişare de vulpe, graşi, buhăiţi şi cu cearcăne la ochi, veşnic încruntaţi. Să fie recunoscuţi de la prima vedere. Aici, femeile care sunt înzestrate cu un rol deosebit vor avea, de preferinţă, înfăţişarea unor îngeri decăzuţi, cu gene lungi, gesturi îmbietoare, pline de rafinament. Ele vor fi, prin farmecul putred pe care-l emană, adevărate capcane pentru oamenii cinstiţi, dar având caractere slabe. Vom căuta ca aceste femei să fie fatale.”
Procesul de lichidare a unor erori din spaţiul literar-artistic a avut meritul de a fi creat terenul pentru o revigorare a literaturii, a prozei îndeosebi. Fără el, n-ar fi avut cum să apară capodopere precum Cronică de familie de Petru Dumitriu, Moromeţii de Marin Preda, Groapa de Eugen Barbu, dar mai ales cum să reintre în circuitul cultural activ scriitori controversaţi ai trecutului: Octavian Goga, Liviu Rebreanu.
Procesul a avut însă şi limite, inerente dacă ne gîndim la influenţa covîrşitoare a Istoriei asupra literaturii în perioada de început a literaturii noastre noi. Printre acestea se numără şi absenţa explicaţiilor de profunzime ale erorilor comise. Slăbiciunile din realizarea artistică a personajului pozitiv au fost doar criticate. Cînd a venit vorba de a li se reliefa cauzele, fie că au fost ocolite, fie că au fost căutate doar la suprafaţă: lipsa de preocupare pentru măiestria artistică, slaba pregătire politico-ideologică, lucrul de mîntuială etc.