La Muzeul din Florești, amenajat într-o casă gîrbovită, de pe strada Melcului, o stradă atît de desfundată, că te puteai plimba pe acolo doar cu plugul, se găsea o piesă rară:
Ceasul cu cuc al lui Vasile Alecsandri, achiziţionat de la o strănepoată a poetului, ajunsă la bătrîneţe să tragă mîţa de coadă. Era o pendulă veche, din lemn înnegrit, pătruns pînă la molecule de cancerul anilor, cu geamul crăpat. O crăpătură istorică – şi, deci, de neînlocuit –, dintr-o noapte de ianuarie, cînd poetul, într-o criză de inspiraţie, aruncase cu tocul în pendulă. Geamul făcu, clac! înflorind de sus pînă jos într-un sunet sec, de rupere adîncă a unor legături ascunse, dar care scoase din sufletul poetului rima atît de mult căutată:
– Cearnă!
– Cearnă! tresări poetul, buimăcit încă de lumina orbitoare ivită în gîndurile sale triste: iarnă – cearnă. După ce trecu pe hîrtie rima, aruncîndu-şi privirile la pendulă, îi păru rău de geamul crăpat. Putea şi el, în furia stîrnită de inspiraţia care nu venea, să arunce cu tocul într-altă parte. Vîndută de strănepoată Muzeului, pendula fu aşezată într-una din cele două odăi ale aşezămîntului, la loc de cinste, alături de cureaua lui Duiliu Zamfirescu, de o oală de lut cu toartă ruptă, descoperită în Ciorari, cînd se săpase un deal, şi de un struţ împăiat, urmaşul unui struţ viu, adus dintr-o călătorie în străinătate de boierul Anghelescu, reprezentantul oraşului Florești în Senatul României. De altfel, Muzeul se îmbogăţea pe zi ce trecea cu noi piese – cele două odăi devenind neîncăpătoare la un moment dat -, piese ajunse aici prin rîvna zecilor de cercuri gen „Prietenii arheologiei”, „Micii istorici”, „Nepoţi ai trecutului glorios”, răspîndite prin satele din jurul orăşelului.
În vara lui 1960, pe o căldură care blegise tot oraşul, aruncîndu-l în braţele halbelor de bere „Griviţa”, pendula lui Vasile Alecsandri fu şterpelită de Tinel Moise, din Vintileasa Vale. Tinel Moise, zilier la GAS Goleşti, om la vreo 40 de ani, căsătorit, dar fără copii, nimerise la Muzeu întîmplător, intrînd în clădirea coşcovită dintr-o aiureală: o confundase cu sediul Centrului raional de deratizare, unde fusese trimis de contabilul şef ca să scoată o adeverinţă de dezinfectare. GAS-ul voia să-şi extindă birourile. Una din magaziile de alimente fusese curăţată şi mobilată corespunzător, dar funcţionarii nu se puteau muta acolo fără adeverinţa de dezinfectare, o adeverinţă dată de Centru, deseori, fără ca vreun sanitar să fi pus piciorul prin locul cu pricina. Ajuns în gara Florești, Tinel Moise, în avîntul datorat spiritului său de iniţiativă, se duse direct la Informaţii. Funcţionara, o fetişcană scundă, cu braţele grăsuţe, albe, ieşind sexy din halatul care sta să plesnească pe ea, arătînd mai degrabă a chimono decît a ţinută de lucru, pentru că toată lumea o bănuia goală-goluţă, fără nici un pic de lenjerie pe dedesubt, vorbea la telefon cu cineva din oraş. Aşa cum şedea, picior peste picior, rîzînd într-una şi culcîndu-şi căpşorul cînd pe un umăr, cînd pe celălalt, părea mai degrabă o artistă amatoare, care se străduieşte să imite, în rolul ei de pe scenă, o contesă din Evul Mediu primind prin telefon oda compusă azi-noapte de un cavaler îndrăgostit fără speranţă.
Trecuseră vreo zece minute de aşteptare. Fata nici vorbă să termine. Crezînd că n-a fost observat, Tinel Moise bătu uşor, cu degetul îndoit, în fereastra ghişeului. Făcuse asta – avea să explice el mai tîrziu anchetatorilor – ca s-o ajute pe biata fată în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu, pentru că se simţea prost văzînd că funcţionara, neluîndu-l în seamă, încălca flagrant dispoziţiunile şi regulamentele. Fata îi aruncă o privire scurtă, fără să se oprească din ciripitul ei drăgălaş. Nimic nu tresări pe faţa ei. Nimic n-o tulbură la vederea celui de dincolo de geam. Privirea lunecă peste figura uscăţivă a lui Tinel Moise, cu un nas borcănat, şi se mută apoi, nestingherită, pe peretele din faţă al biroului, unde atîrna un tablou cu Mersul trenurilor.
Peste cinci minute, în fine, cel de la capătul firului îşi luă rămas bun şi fetişcana puse receptorul în furcă. Stătu aşa, cu mîna grăsuţă, moale ca o perniţă de ace, pe telefon, cîteva clipe lungi, în care lumina aceea gînditoare de pe faţa ei nu se risipi, ca un ecou care se mai păstrează încă în depărtările unei păduri. Apoi, rupîndu-se brusc din vrajă, se ridică de pe scaun şi, cu gesturi repezi, redevenind funcţionara seacă, mecanică, dădu fereastra de perete. Pentru a i se adresa, Tinel Moise trebui să se gheboşeze niţel. Ghişeul era făcut anapoda. Geamul, o dată tras într-o parte, nu lăsa un gol complet, ci două fîşii: jos şi sus. Pe fîşia de jos, apropiindu-şi gura, de parcă ar fi băut apă de la ţîşnitoare, întreba călătorul de pe peron. Fata îi răspundea pe fîşia de sus. Călătorul vîra banii pe fîşia de jos, şi primea biletul tot pe acolo, împins de fata care nu catadicsea să coboare privirile în timp ce mîna îi luneca înainte.
– Întrebaţi la Informaţii speciale! îi spuse lui Tinel Moise fata, după care trase fereastra la loc. O făcu atît de repede că, văzînd scena, ai fi crezut că se teme ca nu cumva solicitantul se va repezi la ea și s-o violeze. Un răspuns care-l nedumeri pe Tinel Moise. Vru să mai întrebe în plus, dar fata trecuse deja la altcineva, ca o rotiţă care a dat la o parte dinţii altei rotiţe dinţate. Informaţii speciale nu scria nicăieri. Totuşi el nu disperă. Întrebă în dreapta şi în stînga, răspunsurile şovăiau, puţini ştiau de Centrul de deratizare, şi pînă la urmă pricepu că trebuie să ia autobuzul Gară-Centru şi Retur, să coboare la staţia Cooperativa sătească, să facă de două ori la stînga şi o dată la dreapta, şi drept înaintea lui, cum ajungea după ce făcuse cotiturile cu pricina, într-o clădire mică, fără firmă, se afla Centrul cu pricina. Însufleţit de aceste sfaturi, Tinel Moise se urcă în autobuzul Gară-Centru, făcu de două ori la dreapta şi o dată la stînga, şi, apoi, mergînd drept înainte, intră, sigur pe sine, într-o clădire mică, fără firmă. Aici, la intrare, îi aţinu calea un ins sfrijit, cu trei negi în barbă, fiecare purtînd, ca pe nişte mici tufe, cîteva firişoare de păr, care-i vîrî în palmă un bilet, cerîndu-i în schimb doi lei. Scotocindu-se prin buzunare, Tinel Moise îi dădu imediat, gîndindu-se furios că nu-i va putea deconta: contabilul şef nu prevăzuse această cheltuială. Sfrijitul îi luă, îi cercetă atent, ridicînd apoi privirile către el, ca şi cum ar fi vrut să se convingă că, într-adevăr, banii aceia erau ai lui şi nu ai altuia. Staţi aici! îi spuse şi dispăru pe o uşă deasupra căreia scria:
Casa, Portar, Administrator.
Tinel Moise stătu. Trecură 10 minute, apoi 15. Insul nu mai venea. Plictisit de atîta aşteptare, Tinel Moise încercă uşiţa pe care dispăruse insul cu trei negi în barbă. Spre surprinderea lui, uşa era încuiată. Tocmai cînd, furios deja, zdrăngănea mînerul cu putere, în spatele lui, trosni cu putere o uşă. Se răsuci brusc şi-l văzu, în pragul uşii pe care scria, Ghid, Director, Personal de specialitate, pe cel care-i luase banii. Îmbrăcat într-un halat negru, soios, din acelea purtate de femeile de serviciu cînd spală podelele cu leşie. Biletul dv.! i-o reteză răstit insul, cînd Tinel Moise se îndreptă spre el, jumătate buimăcit, jumătate furios. Insul îi luă biletul, îl rupse în două bucăţi, una i-o înapoie zicînd, păstraţi contra marca! iar cealaltă o vîrî în buzunarul halatului, după care îi spuse scurt: urmaţi-mă!
Tinel Moise îl urmă şi în felul acesta, contra doi lei, vizită muzeul din Florești. Cînd se dumiri, era prea tîrziu: ajunseseră deja în faţa pendulei lui Vasile Alecsandri. Şi Tinel Moise, care nu mai văzuse în viaţa lui o pendulă, rămase înmărmurit. Într-un acces de trufie, ghidul, care era totodată şi directorul muzeului, ţinu să-i demonstreze vizitatorului, singurul în acea zi, că pendula, deși veche de vreo sută de ani merge ca şi cum ar fi nouă. Se dădu, deci, în spatele ei, meşteri cît meşteri, mijindu-şi ochii de culoarea tutunului, şi cînd făcu cîţiva paşi înapoi, venind în dreptul lui Tinel Moise, pendula mergea. Bila uriaşă se clătina într-o parte şi-ntr-alta, adormitor, secundarul uriaş sărea vesel din linie în linie, ca o lăcustă. Şi la un moment dat, cînd una dintre limbi ajunse în dreptul cifrei patru, se auzi un hîrîit adînc, întreaga pendulă se sforţă şi se încordă şi, deodată, sus, o uşiţă se dădu cu putere de perete, ca sub presiunea unui ins furios, care intenţiona să-l facă praf pe Tinel Moise, şi un cuc uriaş, de lemn, dădu buzna afară, făcînd cu-cu-cu-cu, de patru ori, cu o furie abia reţinută. Părea că, de acolo, din cutie, cineva l-ar fi trimis să cînte afară şi el, deşi zisese furios, nu mă duc, îi bag în p…. mă-si cu al lor client cu tot! totuşi, ieşise să cînte, n-avusese încotro, răcnind, deoarece nimeni nu-l putea obliga obliga să cînte şi frumos, apoi, parcă satisfăcut că, totuşi, le-o zisese mîrlanilor ăştia care căscau gura la el, se întoarse în căsuţă, trîntind satisfăcut uşiţa. Tinel Moise rămase încîntat de cucul ăla ţîfnos, care nu se sfia să-şi dea pe faţă personalitatea nici măcar în faţa directorului. Care director, la o adică, îi putea cîrpi una, de să-i strîmbe ciocul. Şi atît de satisfăcut rămase, încît în aceaşi noapte, amînîndu-şi întoarcerea la I.A.S., pătrunse în clădirea Muzeului şi fură pendula, cărînd-o pînă în Vintileasa într-o sacoşă. Aici, o ascunse în cămară, grămădind în jurul ei cîţiva saci cu făină, apoi se întoarse la G.A.S. satisfăcut, atît de satisfăcut că bombăneala contabilului şef nici nu-l atinse măcar.
În sîmbăta următoare, se întoarse acasă, scoase pendula din sacoşă şi după ce răsuci cheia uriaşă, aşa cum văzuse la Muzeu, se dădu cîţiva paşi înapoi. Peste vreun sfert de ceas, uşiţa se trînti de perete şi cucul îşi făcu iar apariţia. La fel de ţîfnos ca şi la Muzeu. Acolo, la Muzeu, pe Tinel Moise îl încîntase felul în care îşi făcuse cucul meseria. Era neîndoielnic, un dat cu tifla directorului, pentru că îl punea pe el, ditamai cucul, să iasă din căsuţă şi să cânte, fără să-l întrebe, fie şi de formă, dacă are chef de aşa-ceva. Aici însă acasă, se afla doar el, şi tot ce făcea cucul îl viza direct. Asta îl scoase din sărite. Era întîia oară cînd cineva îşi permitea să se poarte astfel cu el nu în piaţa din centru, nu pe uliţă, într-un loc public, aşadar, ci la el în casă. Cînd cîntecul încetă, Tinel Moise sări în sus ca ars şi, cu un zîmbet strîmb, se repezi la pendulă, hotărît să prindă cucul ăla obraznic şi să-i ardă vreo cîteva. Înjurînd într-una, reuşi să deschidă uşiţa, privi înăuntru, dar nu văzu nimic:
Cucul se ascunsese, probabil, prin vreun cotlon.
Tinel Moise hotărî să-l prindă cu orice preţ. Peste o oră avea să iasă din nou. Astfel că se duse pe afară, dădu la vacă, arse una cîinelui care se gudura pe lîngă el linguşitor şi, la fix, se întoarse.
Cucul însă ieşise mai înainte şi acum tocmai dispărea în spatele uşiţei.
Tinel Moise nu mai plecă de acolo. Cucul însă nu mai apăru. După ce se culcă se pomeni însă cu el cîntînd din nou.
Se sculă şi, fără să aprindă lampa, trînti pendula de podele zicîndu-şi că-l va prinde.
Nu-l prinse.
Fîlfîind din aripi, cucul zbură pe fereastră.
Tinel Moise se năpusti afară şi începu să-l caute.
Şi-l căută, fără să-l găsească mult timp, pînă veni Miliţia şi-l arestă pentru pagube grave aduse patrimoniului naţional.