De la Taormina i-am adus Pisoiului un cățel mecanic. L-am cumpărat de la un magazin de pe pătură, deschis (dacă putem spune așa) pe Corso. Mergeam cu Doina în sus și-n jos pe strada nu prea lungă (astfel că din doi timpi și trei mișcări am dat gata magazinele, toate cu îmbrăcăminte și deci total neinteresante pentru mine, interesat doar de device-uri) , cînd în aglomerația de articole disparate de pe pătură am văzut cățelul. Vînzător și proprietar totodată era un negru. Ca toți proprietarii de magazine de pe pătură își împărțea atenția între cumpărători, destul de puțini, și jandarmul țanțoș din capul străzii. Din clipă în clipă, jandarmul se putea îndrepta spre magazin pentru a-l întreba pe proprietar de permisul de expunere dat de Primărie. Ca toți proprietarii de magazin de pe pătură întîlniți de mine în Europa continentală, negrul n-avea autorizație. De aceea, dacă l-ar fi văzut pe Jandarm luînd-o spre el, ar fi strîns iute pătura și, aruncînd în spinare legătura astfel făcută, ar fi rupt-o la fugă. Ca și proprietarul, știam ce s-ar putea întîmpla la prima mișcare a jandarmului. Îl urmăream și eu pe jandarm cu aceeași neliniște a negrului, asemănătoare celei a unui infanterist pe front așteptînd ca tancul din față să îndrepte spre el mitraliera de la bord.
Cumpărarea cățelului mecanic depindea, evident, și de răgazul acordat de jandarm proprietarului și, prin asta, și mie, cumpărător.
Din fericire, și pentru mine și pentru vînzător, jandarmul are alte treburi decît să verifice autorizațiile magazinelor de pe pătură.
Se hlizește cu vînzătoarea de la un butic, despre care nu știm dacă îi era cumnată sau ibovnică sau și una și alta.
Fără să i-o cer, vînzătorul, liniștit în partea dinspre reprezentantul Autorității, îmi face o demonstrație privind potențialul cățelului. E un cățel din pluș, a cărui baterie AAA pune în mișcare cele patru piciorușe pentru mersul mecanic înainte și înapoi pe o distanță scurtă, asemenea unui motostivuitor pe un șantier în plină activitate. La apăsarea butonului aflat sub burtă, ochii fosforicizează, în timp ce gura i se deschide pentru un sunet aparte, ceva între lătrat de cățel la ivirea unui dulău și un mieunat de mîță supărată că nu-i dai atenție.
Demonstrația sporește numărul celor care se opresc lîngă pătură pentru a căsca gura. E mai mult decît interesantă această nevoie a turistului de a se uita îndelung la lucruri cărora acasă nu le-ar da nici o atenție. Imaginați-vă un magazin precum cel de pe Corso, Taormina, pe Bulevardul Magheru, nu departe de Piața Romană. O mulțime mai zăpăcită ca o curcă beată aleargă încolo și încoace. S-ar opri cineva să caște gura la un cățel mecanic? Altfel stau lucrurile pe Corso, Taormina. Artera e plină de turiști. Localnicii s-au retras să-și mistuie siesta. Corso e o stradă scurtă. O dai gata cît ai clipi. Și ce altceva poate face turistul, venit la Taormina ca la Mecca, decît să se oprească în fața oricărei prostii, pentru a pierde cît mai mult timp?
A doua zi după întoarcerea din străinătate (soția mi-a zis azi noapte că e prea tîrziu pentru a-și putea permite experimente), procedăm la dăruirea cadoului. Pisoiul e pe podelele din sufragerie. Și-a tratat ghiarele prin zgîrîierea covorului și acum stă în poziție didactică, fără să ne privească, semn că e cufundat în gîndurile lui pisicești. Iau cățelul, îl așez pe dușumele, la vreun metru de Pisoi, și apăs butonul de pe burtă. Cățelul învie din moartea mecanică de pînă acum. Mașinăria prinde să umble încolo și-ncoace, aruncînd lumini sinistre din ochii electrici și scoțînd sunetul căruia nu-i găsesc un corespondent. Pisoiul tresare, după care ia poziția de alarmă. După cîteva clipe (cît are nevoie ca să proceseze noutatea), o rupe la fugă și se vîră sub masă. De acolo ne aruncă o privire neliniștită.
– Să mai stăm, spune soția, doctor docent în cîini și mîțe.
– Să mai stăm, accept eu.
După cîteva minute, Pisoiul iese de sub masă, se apropie de cățel și ridică laba. Nu atinge însă mașinăria lărmuitoare. Ezită să ia o decizie. Între timp, cățelului i s-a terminat bateria. Șmecherul de proprietar ne-a dat baterii pe terminate. Pentru a-l pune în mișcare e nevoie de două baterii noi. Pornesc în căutarea lor prin casă. Nu le găsesc în borcanul cu baterii. Va trebui să cumpăr un set. Acum însă e tîrziu. Toate prăvăliile sînt închise. Amîn pe mîine experimentul.
A doua zi uit însă de baterii.
Cînd îmi amintesc și le cumpăr, constat că nu mai am cui să le pun. Între timp, Pisoiul i-a dat cățelului cîteva labe și l-a stricat.
Fără baterii, cățelul n-a avut cum reacționa.
Pisoiul nu știe asta.
De aceea am impresia că-i citesc în priviri o mîndrie secretă.