Pentru Ajaccio (Corsica), trebuie să iau avionul de pe aeroportul Orly.
Sînt convins că Orly e lîngă aeroportul Charles de Gaulle.
De ce?
Greu de explicat altfel decît prin zicerea:
Fără fund sînt abisurile sufletești.
Atît de convins sînt de asta încît, abordîndu-l pe șoferul de taxi – un chinez mai în vîrstă, politicos ca toți chinezii care l-au cunoscut pe Mao – țin să-l întreb din start – Mergeți la Orly?, măsură de precauție pentru eventualitatea că nu va merge, deoarece drumul e prea scurt.
În realitate, Orly e la vreo oră de mers cu mașina de la aeroportul Charles de Gaulle. Cum eu continui să cred că nu-i departe de locul unde am aterizat de la București, mă bate gîndul că șoferul n-a înțeles. Te pomenești că mă duce la un Orly de lîngă Lyon, îmi zic, întîlnind pe autostradă indicatorul Spre Lyon. Îmi iau inima-n dinți și-l întreb dacă Orly – aeroport și nu sat din Franța e departe. Îmi răspunde că mergem la Orly – aeroport. Dar că e la vreo oră distanță de Charles de Gaulle.
Ajungem.
Aparatul arată 50 de euro.
Șoferul mă scutește de întrebarea hamletiană:
Cît să-i dau bacșiș?
Îmi cere 2 euro.
Doi euro pentru cele două bagaje pe care le-a pus el în portbagaj, cînd de fapt trebuia să le pun eu.
N-am fost niciodată pe Orly.
Sau, mă rog, am fost, dar nu mai țin minte nimic.
Probabil că înainte de 1989.
Evenimentele din decembrie 1989 mi-au spălat cu detergent memoria.
E un aeroport pentru zboruri locale.
Nițel ciudat pentru mine, obișnuit cu zborurile de pe aeroporturile internaționale.
Vreau să aflu cînd am zborul la Ajaccio.
Cum intri, dai de tradiționalele magazine de aeroport. Cu lucruri pe care le poți cumpăra la jumătate de preț în oraș. Se pare însă că omul care va pleca cu avionul e lovit de o nevoie irezistibilă de a cumpăra. Asta se întîmplă doar la plecare, nu și la aterizare. Va fi fiind teama din adîncuri că o să cadă cu avionul și, atunci, ar fi bine să mai încerce o dată, pentru ultima oară în viață, plăcerea shoppingului?
Mă interesez de zbor la o mulatră care stă de strajă la ceva despre care nu-mi dau seama dacă e de încălțat, de îmbrăcat sau de mîncat. Îmi sugerează politicoasă să consult micul ecran. Micul ecran e chiar în fața mea. Nu l-am văzut. Orice ins cînd ajunge într-un aeroport sau într-o gară încearcă pentru un scurt timp o prostire totală.
Potrivit micului ecran, pentru Ajaccio trebuie să ajung la Hala 3. Hala 3 e în capăt pe stînga.
Iată-mă în Hala 3!
Pe stînga, văd un bar. Lîngă el, un loc în care sînt vîrîte în cutii speciale, puse la dispoziție de aeroport, cîinii și pisicile care urmează să meargă cu avionul. Cînd am picat eu, un lucrător se chinuia să calmeze cu mijloace specifice o pisică înainte a de o vîrî în cutie.
Proprietarul și proprietara (sînt de regulă un cuplu), vin pînă aici cu animalul de companie. Îi arată unuia dintre lucrători biletul pe care e menționat, contra unei taxe suplimentare, zborul animalului de companie. După ce animalul a intrat în cutie, în semn de rămas bun, miaună sau latră. Pe proprietari mai că-i bufnește plînsul. Se întreabă nelinștiți ce-o să se întîmple cu cîinele sau pisica dacă pică avionul.
Pe dreapta, un Relay și WC-ul. Ca de obicei la WC nu poți intra. Mătura pusă curmeziș te avertizează că înăuntru e femeia de serviciu. Face curățenie. Nu face treaba mică. Ghișeele nu-ți spun nimic despre zborul spre Ajaccio. Asta deoarece checkin-ul se face doar cu o oră jumătate înainte de boarding.
Măsuțele barului sînt ocupate pînă la refuz. Printre ele aleargă, cu vădită intenție de a se pocni reciproc, puradei care, deși sînt din Vest, par veniți din Est, unde copilului i se permite orice. Cu cît e mai obraznic, cu atît e admirat de părinți care văd în puradelul ce se tîrăște în patru labe, pe podeau murdară, un viitor Napoleon, suit pe cal, firește. O fetiță gata să izbucnească în plîns se prezintă la tejghea cu un rest de pizza pentru a fi reîncălzită.
În fine, ghișeele se deschid. Pe niciunul nu scrie:
Ajaccio.
Pe toate e menționat:
Toate zborurile din sala 3 C.
Încă de la coadă remarc trăsătura definitorie a aeroportului:
E un aeroport de familie.
Pleacă de pe el familii.
Cu cățel și cu purcel.
Cățelul e ținut în brațe. N-a fost dat la cuștile speciale. Proprietarul nu se desparte de el nici cînd doarme.
Cei care n-au cățel, au purcel.
Odraslă, adică.
O mămică din spatele meu și-a pus fetița pe căruciorul de bagaje. Pe post de geamantan, firește.
Din cînd în cînd, fetița întinde mîna și mă prinde de cracul pantalonului. Mă întorc, înțepat. Mămica nu mai știe cum să se scuze. Eu, la rîndu-mi, nu mai știu cum s-o conving că nu-i nimic.
Apelez în cele din urmă la un mijloc imbatabil. Îi ard fetiței un surîs totalmente electoral.
Chiar în spatele meu la întrecerea prin filtre pășește o tînără simpatică. Gen femeie de treabă, pe care poți conta dacă ești grav rănit, dacă ea e soră de la Crucea Roșie. E ținută de mînă de o fetiță gen bușoaie. Ori de cîte ori întîlnesc o fetiță grasă mă gîndesc îngrozit cum o arăta cînd va fi mare. Fetița cară cu ea un violoncel, într-o cutie. Totul decurge normal pînă cînd i se descoperă la Raze ceva suspect. Nu e vorba de ceva pe care mașinăria îl confundă cu un obiect suspect, ci chiar de ceva suspect. Cum am trecut de filtru, nu-mi dau seama despre ce-i vorba. Un pistol? O rachetă Stinger? O legătură de grenade? Oricum se iscă tărăboi. Își fac apariția trei polițiști, doi bărbați și o femeie. Breaking News, domnilor! Ce mai încolo și încoace! Dintr-o clipă într-alta trebuie să pice și televiziunile. Cei de la celelalte benzi s-au strîns la banda Breaking New-istă lăsîndu-le pe celelalte de izbeliște. Tînăra e pusă să-și prezinte actele. I se întocmește proces verbal. Obiectul suspect e scos cu atenție din poșetă.
Deși tipa zîmbește într-una, sînt convins că va pleca de acolo în cătușe.
O văd în avion.
Liberă, fără cătușe, ba chiar bine dispusă.
Ce obiect suspect i se va fi descoperit?
Te pomenești c-a fost filmarea unei scene dintr-un film în care brava Poliție franceză îi prinde pe teroriști!
O tînără cu un bebeluș în brațe vrea să meargă la toaletă.
Pentru că n-are cui să-l lase dintre pasageri, îl dă unei angajate de la verificarea bagajelor de mînă.
Tare mîndră, mămica temporară își strigă colegele s-o vadă în noua ipostază.
Unele o întreabă dacă e al ei.
Întrebare nătîngă, deoarece știu (de la ea) nu doar că n-are copil, dar nici că nu poate avea.
Pe bancheta din fața mea, un bătrînel se asigură că pisica din cutie n-a murit.
N-a murit!
Pentru a-l liniști, pisica deschide gura într-un mieunat duios.
Coborîm o scară îngustă și în spirală pentru a ajunge la autobuz. Ne suim în vehicul, care pornește după ce șoferul a apărut de undeva din adîncurile clădirii. După vreun kilometru, autobuzul se oprește în dreptul unei scări. Un tip în vestă galbenă, tipică unui angajat undeva, coboară din mașina care-și deschide toate ușile (deși respectivul avea nevoie doar de una) și dispare pentru călători.
Trec vreo cinci minute.
Cei din autobuz stau nemișcați.
Șoferul întreabă prin difuzoare de ce nu coborîm.
– Păi nu ne-a zis nimeni!
– Păi, coborîți și luați-o pe scări! Coborîm și o luăm pe scări pentru a ajunge la un burduf de intrare în avion.
După ce ne-am așezat, pilotul ne explică prin difuzoare ce s-a întîmplat.
Un avion Air France venit cu întîrziere a ocupat locul avionului nostru la burduf. A trebuit tot deranjul ăsta ca să ajungem la noul burduf, repartizat avionului nostru în locul celuilalt.