Toate reportajele de călătorie în străinătate se ocupă pe larg de muzee, expoziţii de artă, locuri istorice, peisaje de neuitat. Sînt descrise amănunţit emoţiile răscolitoare provocate de întîlnirea cu capodoperele artistice sau cu răscrucile de destin ale locurilor.
Nimeni, dar absolut nimeni nu s-a ocupat de WC-uri.
Căutînd o explicaţie, o găsesc, e drept, nu fără șovăială creatoare, în felul aparte al călătorului în străinătate. Omul, chiar şi intelectual pur sînge fiind, nu se reduce la lectură sau la scris, la verificarea Teoriei Relativităţii şi la extazierea necondiţionată în faţa Afroditei, handicapată notorie! Omul mai şi mănîncă, mai şi bea, mai și doarme (cu sau fără sforăit!) dar, mai ales, din nefericire, mai şi trebuie să-şi facă nevoile.
Nevoie mare şi nevoie mică.
Călătorul în străinătate nu e însă om. Dacă ar fi, însemnările sale ar cuprinde şi referiri la restaurante, hoteluri, bodegi şi pisoare. Reportajele din exterior descriu numai şi numai activităţile intelectuale, cu prioritate cele ţinînd de consumul estetic. Consumul alimentar, de exemplu, nu apare. Iar dacă îl găsim amintit undeva, într-o pagină, e tot în legătură cu culturalul. Sînt notaţii gen:
Am cinat la un mic restaurant din Cartierul Latin, sau: pe străduţele oraşului Medieval, înţesat de restaurante, cofetării, baruri deschise pînă noaptea tîrziu…
Şi cazările beneficiază de o fărîmă din tortul care e reportajul ultraentuziasmat despre meleagurile străine. Orice reportaj mai detaliat debutează cu precizarea: După ce m-am cazat la un mic hotel de pe… Se observă că autorii români de călătorii în străinătate nu trag la hoteluri gen Ritz sau Marriott! Despre toaletă, sau, hai s-o zicem p-aia dreaptă, WC-uri, nu se suflă o vorbă. Să aibă turistul o băşică a udului de o tărie ieșită din comun, demnă de un membru al unui comando antiterorist? Mă întreb şi eu, aşa, într-o doară, deoarece nu cred că turistul foloseşte boscheţii sau, mai rău, arborii seculari, monumente ale naturii!
N-am avut niciodată pretenţia de a fi un autentic călător în străinătate. De aceea, nu mă pot lăuda c-am hălăduit pe străzi, zile în şir, fără să nu mă taie vreuna din nevoile pe nedrept poreclite ruşinoase. O spun răspicat, cu mîna pe inimă:
Om şi călător în străinătate fiind, am frecventat WC-urile cu aceeaşi intensitate ca şi muzeele.
Şi, la fel ca în muzee, în castele sau în locurile istorice, am trăit întîmplări şi stări de spirit pe care nu ezit să le redau.
Toate marile oraşe ale lumii, cel puţin oraşele bătute de mine cu piciorul, sînt marcate profund pe o dilemă:
Ori consumi un meniu complet, ori te scapi pe tine.
Să mă explic:
Cu excepţia Londrei şi, poate, a Parisului, marile capitale n-au toalete sau WC-uri publice. Drept urmare, lovit de o nevoie imperioasă, te gîndeşti de îndată la un restaurant sau măcar la o cafenea. Pornirea de a deschide uşa e paralizată, însă, de o bănuială inevitabilă:
Nu cumva trebuie să consum ceva pentru a avea dreptul la o toaletă?
Şi nu-i o simplă bănuială iscată de spaimele tipice călătorului în străinătate. Mi s-a întîmplat la Lisabona să intru într-un local doar de dragul WC-ului, pentru a fi întîmpinat de observaţia ironic-acrişoară:
Aici nu-i WC public!
La o asemenea remarcă, îţi trebuie, s-o spunem drept, o bună cunoaştere a unei limbi de circulaţie internaţională pentru a te lansa în explicaţii, cu fraze bogate în propoziţii secundare. Ca să nu mai spun că, deseori, poţi lua plasă. Luxosul local n-are toaletă sau, dacă are, aparţine exclusiv angajaţilor. Cum să deschizi uşa şi, netam-nesam, să întrebi ospătarul întîlnit în cale, cu zgîrie-norii de farfurii pe mînă:
Aveţi toaletă?
Astfel, cea mai bună soluţie rămîne să aştepţi ora prînzului, tropăind prin faţa localului ca un cal flămînd în fața ieslei, şi să intri pentru a te aşeza la masă, a comanda întreg meniul şi, după ce ai mîncat ciorba, să te îndrepţi tacticos spre toaletă. Am făcut cîteva asemenea experienţe şi pot jura că ele au fost complet nefericite. Întîi şi-ntîi c-ar fi trebuit bogate investigaţii poliţieneşti pentru a descoperi dacă localul are sau nu toaletă. A urmat, se înţelege, efortul supraomenesc de a rezista funcţiei de om cît a durat aducerea meniului de către ospătar cu solemnitatea cu care şeful de protocol îi pune preşedintelui în faţă, spre semnat, tratatul de neproliferare nucleară. După ceremonia înmînării meniului, vine aşteptarea primului fel comandat şi complicaţiile iscate de întrebarea:
Asta cum dracu’ se mănîncă?
Timp suficient să te scapi pe tine de două ori.
Berlinul a tranşat categoric dilema, apelînd la economia de piaţă. Orice WC, indiferent de aşezarea care-l găzduieşte, de la staţia de metrou pînă la magazinul de lux, pretinde o sumă de bani. Atît de temeinică e regula asta încît pînă şi ghidurile găsesc de cuviinţă s-o tipărească la capitolul de mare interes practic „Cum să te descurci la Berlin”. Drept urmare, spre deosebire de alte capitale ale lumii, cea a Germaniei unificate nu-ţi dă nelinişti cînd deschizi uşa restaurantului în căutarea WC-ului salvator. Te îndrepţi glonţ spre locul cu pricina, cauţi a distinge între Femei şi Bărbaţi, intri, depui cîţiva cenţi într-o farfurioară ca de ceai, de obicei goală, şi lucrurile s-au aranjat. Să nu se creadă de aici că totul merge strună! La majoritatea WC-urilor frecventate de mine în timpul şederii la Berlin, am dat peste o femeie sărăcăcios îmbrăcată, ocupată întotdeauna cu altceva decît încasarea sumei în euro. Cel din celebrul pasaj comercial subteran din Friedrichstrasse mi-a oferit privirii o tînără în blugi care dezlega cuvinte încrucişate. La restaurantul unui mare magazin, chiriaşa – o zdrahoană cu tîrlici – se afla în plin talk-show cu o vecină picată în vizită. Nu de puţine ori, femeia nu se afla la locul ei pe scaunul de la măsuţa cu farfurioara. Apărea însă de cum păşeai în apartamentele toaletei, gata să-ţi mulţumească în nemţeşte, sau, mă rog, să-şi exprime, tot în nemţeşte, nemulţumirea că nu ţi-ai dat obolul.
Ambiguitatea ipostazelor m-a pus deseori în situaţii complicate intelectual şi moral. La WC-ul unui alt mare magazin universal, am dat peste o doamnă elegant îmbrăcată, care fuma, aşezată pe scaun, într-o atmosferă evident meditativă. Numai inspiraţia de ultim moment, salvatoare de destin, m-a oprit să nu-i pun în faţă cenţii cuveniţi. De la o altă măsuţă, la care şedea adevărata călăuzitoare, am fost avertizat că doamna cu pricina era pur şi simplu o clientă, care fuma în aşteptarea prietenei dispărute în adîncurile toaletei. Fiinţa vie de la un WC nemţesc are în fişa postului drept responsabilitate perceperea impozitului pe cele două nevoi:
Nevoia mică şi nevoia mare.
În Gara din Postdam, WC-ul are însă un supraveghetor, care şi-a asumat în plus nobila misiune de a dirija circulaţia. Cum intri, bărbatul impecabil, cu un aer de mecanic şef de întreţinere, te îndrumă la Bărbaţi sau la Femei, după cum te vede sau mai nou, după cum te prezinți că ești în materie de genuri.
Locul oamenilor la W.C.-uri începe să fie luat – şi la Berlin, ca peste tot în Germania – de maşini. E vorba de celebrele toalete automate. Potrivit anunţurilor, sînt oferite publicului lovit de nevoi presante toate serviciile. Contracost, evident. WC-ul e asigurat pentru 80 de cenţi. Copiii sub 12 ani sînt scutiţi. Nu-mi dau seama de ce respectivii pot să facă pe gratis. Dacă ai 7 cenţi de prisos, poţi face şi un duş. Funcţionara, pentru că aici e vorba de o treaptă superioară supraveghetoarei, are alte misiuni decît cea de a primi banii. După ce-ai trecut de bariera metalică, dîndu-i satisfacţia celor 80 de cenţi, distinsa personalitate îţi deschide uşa cabinei şi, înaintea invitaţiei prin gest, umblă cu cîrpa în chip demonstrativ. Plecînd de la premisa că pentru unii maşinăria toaletei ar putea fi mai complicată decît cea a unui avion de luptă, butonul de tras apa e precizat prin inscripţia:|
Apă, în germană şi engleză.
Supermarketul Nouvelles Galleries din Marsilia. Caut o toaletă în disperare. Toate săgeţile indicatoare mă duc undeva în stradă, unde cîţiva puradei de sorginte maghrebiană torturează sălbatic o minge nevinovată. Mă întorc înăuntru. Şuvoiul uman curge spre o uşă deasupra căreia fac front comun trei omuleţi. Sînt sigur că asta e toaleta. Aici, în Provence – aştern eu un raţionament de toată frumuseţea –, toaletele publice contribuie la consolidarea familiei. Cei trei omuleţi reprezintă tatăl, mama şi copilul.
Cînd deschid uşa, descopăr că e vorba de un lift!