Mulţi cercetători străini, şi nu dintre cei neînsemnaţi, s-au întrebat de ce călătoresc în Occident cei din Est. S-au înaintat tot felul de ipoteze. S-au făcut trimiteri la fel de fel de cauze. Au fost convocate, pentru a găsi o explicaţie mai acătării, Psihologia, Sociologia, Psihiatria şi Politologia. S-a vorbit de nostalgia după democraţia ateniană.
S-a scris despre curiozitatea ca dimensiune de esenţă a omului. Cu toate explicaţiile cu pretenţii de profunzime, cele descoperite pînă acum suferă de un viciu fundamental:
Autorii lor n-au experiență practică.
Altfel spus, ei n-au fost în Occident ca oameni din Est. Dacă ar fi făcut-o, dacă norocul le-ar fi surîs s-o poată face, atunci mai mult ca sigur ar fi descoperit demult ceea ce eu am descoperit doar după cîteva călătorii în străinătate:
Oamenii din Est merg în Vest ca să cumpere.
Cetăţenii din această parte a lumii îşi motivează în fel şi chip deplasările peste hotare. Prim – miniştrii susţin că merg în Vest pentru a încheia tratate. Comercianţii, pentru a face contracte. Jurnaliştii, pentru a cunoaşte şi a consemna. În realitate, toţi, fără excepţie, se duc în Franţa sau Anglia, în Germania sau în Italia ca să facă cumpărături. Întreaga călătorie a unui om din Est nu stă sub semnul unor întrebări de genul, Ce ne facem cu Tranziţia? Cum vom putea aduce şi la noi bunăstarea de aici?, ci sub semnul unor întrebări mult mai prozaice: Cît costă cutare sau cutare lucru? Ce se poate cumpăra cu cîţiva dolari? Oare de ce e aşa de scump? Mai zilele trecute, premierul României a făcut o scurtă călătorie în Italia. L-au însoţit, cum e şi normal, un grup de ziarişti. Am citit ce-a scris fiecare la întoarcerea în ţară. Toţi, fără excepţie, au remarcat că totul e foarte scump. Ceea ce mă face să cred că toţi au umblat cu gîndul mai puţin la vizită şi mai mult la magazin.
Mult spinoasa chestiune a cumpărăturilor începe să se pună cu acuitatea încă din ţară. Pe vremuri, în comunism, cu mult înainte de a primi pașaportul, de a face rost de bani, poate chiar în faza cînd călătoria e doar o frumoasă intenţie, cele mai multe discuţii din familie au ca temă viitoarele cumpărături. E suficient ca soţul, întors acasă de la serviciu, să anunţe, mai mult sau mai puţin sigur, că orice om din Est, pentru care călătoria în Vest e o aventură mult mai spectaculoasă decît căsătoria, s-ar putea să merg în Franţa, pentru ca nevasta, în loc să se întristeze la posibila absenţă a celui mult iubit, să tresară, scânteind de interes:
Să-mi aduci şi mie o pudră Caron!
Nevasta doreşte pudră Caron. Fiica vrea o înregistrare cu M. Jackson, Mama soacră ar dori, dacă se poate, o pereche de ciorapi pentru varice. Un coleg i-a dat zece dolari pentru o bujie de Ford Capri. Fireşte că respectiva costă mult mai mult.
– Nu-i nimic, face colegul, pune de la tine, că ţi-i dau eu la întoarcerea în ţară.
Fiecare vrea cîte ceva. Vrea cîte ceva şi călătorul propriu-zis, care a văzut la un coleg de birou un aparat de ras cu senzor. Asta ar cumpăra precis. Rămîne însă, sub formă de intenţii neprecizate, alte şi alte lucruri.
Nu ştiu dacă aţi observat?!
Optimismul omului din Est se verifică din plin în călătoriile peste hotare. Deşi are în buzunar doar cîţiva dolari, echivalentul unei intrări la WC, omul din Est lasă impresia c-ar putea cumpăra un oraş întreg cu gară cu tot.
Spuneam mai înainte că omul din Est călătoreşte în Occident din fel de fel de motive. În consecinţă, de-a lungul întregii deplasări el are tot felul de preocupări. Una singură însă le domină pe toate celelalte: aceea de a cumpăra. Occidentul are multe lucruri înfricoşătoare pentru omul din fostul socialism. Criminalitate sporită, şomaj, înstrăinarea individului. Nici unul dintre aceste adevăruri, sesizate de marii gînditori nu e întrecut de următorul:
În Occident orice drum trece pe lîngă un şir de magazine.
Marea nenorocire a lumii occidentale aici trebuie căutată: oriunde te-ai duce, oriunde ai privi, dai peste vitrine. Iar în vitrine, din cîte se ştie, se lăfăie mărfuri. Iar mărfurile, cum la fel de bine se ştie, au preţuri. Toată această realitate specifică, tipic capitalistă, face călătoria în Occident o aventură complexă şi complicată. Pentru că, oriunde s-ar îndrepta omul din Est, îi ies în cale vitrinele. Şi, odată cu vitrinele îi ies în cale preţurile. Ca atare, oriunde ar fi, oriunde s-ar duce, mintea omului din Est e copleşită de marea dilemă:
Ce să cumpăr dintre atîtea lucruri cu banii pe care îi am? Specialiştii au înfăţişat publicului occidental mii de criterii prin care un om din Est poate fi imediat recunoscut dintr-o mulţime uriaşă. După părerea mea însă, Omul din Est poate fi recunoscut foarte simplu. Nu după îmbrăcămintea ca de la solduri. Nu după privirile rătăcite. Nu după felul în care dimineaţa, la micul dejun inclus în preţul camerei, înfulecă din răsputeri, ca pentru cîteva zile. Nu după faptul că strînge imediat, fără să se întrebe, toate pliantele care i se oferă. Nu după faptul că la o reuniune, e cel dintîi la cafele şi la răcoritoare. Nu după cum înhaţă tot ce i se dă de către gazde: pixuri, şepcuţe cu emblema firmei, sacoşe, pungi de plastic. Nu după faptul că-şi vîră în valiză săpunurile pe care camerista le împrospătează în fiecare dimineaţă. Ci, mai mult şi mai mult, după felul în care stă în faţa vitrinelor. Cetăţeanul occidental nu dă nici o atenţie vitrinelor. Astfel că, dacă ne gîndim bine, acestea par a fi fost create şi amenajate pentru omul din Est. Dacă veţi vedea pe cineva în faţa unei vitrine indiferent de oraş, fie Paris, Londra, Berlin sau Toulouse, acesta e un om din Est. Înfăţişarea lui chinuită dă seamă de profunde tulburări interioare. Ce să cumpere mai întîi şi mai întîi? Nu cumva aici e mai scump ca la magazinul de aseară? Să ia un lănţişor sau tabachera care cîntă cînd o deschizi? Ori de cîte ori am fost peste hotare, indiferent de profilul delegaţiei, toţi membrii aceştia întîrziau în faţa vitrinelor. Cu greu îi puteai urni de acolo. Îndreptîndu-se spre sala de conferinţe sau intrînd în sediul unui partid, cum vedeau o vitrină, cei din delegaţie se şi opreau, privind îndelung.
Imediat după Revoluție, am călătorit Toulouse, într-o delegație de jurnaliști invitați să vizităm faimoasa întreprindere Airbus.
Înainte de a ne îmbarca spre celebrul oraş aeronautic, am făcut o escală la Orly. N-am apucat să punem bagajele jos, nici măcar să ne interesăm la ce oră e avionul, că doi dintre membrii delegaţiei, altfel jurnalişti cunoscuţi, se şi întorseseră cu vestea potrivit căreia stilourile au nişte preţuri înfricoşătoare! Întreaga vizită de altfel a fost dominată de problema cumpărăturilor. Programul întîlnirilor, traseul microbuzului care ne transporta dintr-un loc într-altul, orele de masă, au depins, toate, de mersul la fel de fel de magazine. Vizitarea celebrei cetăţei Carcassonne a fost mult scurtată pentru a putea merge la un Supermaché. N-are rost să mai spun că însăşi vizita prin cetate n-a fost altceva decît o raită pe la magazine. Mai marii turismului francez au avut inspiraţia de a amenaja străzile strîmte, prost pavate ale cetăţuii, cu fel de fel de prăvălioare. În drum de la un obiectiv la altul, delegaţia a mers din magazin în magazin. N-apucăm să facem cîţiva paşi că şi constatarăm o înjumătăţire a grupului. Ceilalţi rămăseseră prostiţi în faţa unei vitrine cu suveniruri din Carcassonne.