O profesie ciudată
Năftanailă Băzdoagă plecase din sat cu ani în urmă, pe vremea cînd luaseră o amploare nemaivăzută jocurile Bingo. Stimulaţi şi de o emisiune TV de mare audienţă (în pauzele dintre jocuri, doi măscărici ridicau ca din greşeală fustele cîtorva muieruşti fără nimic pe dedesubt), românaşii dăduseră năvală să-şi toace banii, casele, maşinile şi inelele de căsătorie la zecile de mii de firme Bingo care împînzeau ţara.
Un timp despre Năftănailă Băzdoagă se auziseră doar veşti rele, răspîndite în sat de o vecină de peste drum, văduvă nemîngîiată, pe care tînărul o rănise iremediabil refuzînd-o pe motiv că-i preferă capra.
Se spunea că-şi pierduse banii la Bingo şi, în semn de protest, făcea greva foamei de un de zile, fără să-l ia nimeni în seamă.
Se spunea că murise într-un schimb de focuri cu Poliţia din Chicago deşi, din cîte ştiau toţi din sat, Năftanailă nu plecase din ţară.
La vreo zece ani de la dispariție, cînd Vintileasa îl uitase deja, Năftănailă Băzdoagă îşi făcu apariţia pe uliţe într-un Mercedes ultimul tip, stîrnind imediat curiozitate prin faptul că maşina i se blocă chiar la intrarea în sat.
Căutînd în manualul mașinii, de mărimea şi grosimea unei cărţi de telefoane, Năftanailă află că Mercedesul avea la bord un computer care bloca roţile cînd senzorii semnalau în faţă o arteră de circulaţie sub standardele europene.
Astfel că vintileșteanul își aminti imediat de tradiționalul animal de povară în acest ținut.
Boul.
Trei perechi de boi fură puși să tragă Mercedesul pînă în ograda casei bătrînești din Vintileasa Deal. Aici venise să-i dreagă mașina o echipă de la firma Mercedes, din Germania, lăsată în ogradă cu ajutorul unui elicopter NATO, închiriat de Năftănailă în urma unui simplu telefon.
Al doilea fapt care uimi Vintileasa se dovedi casa pe care Năftanailă o ridică în capătul dinspre Floreşti al satului, inspirată din complexele rezidenţiale din filme ale clanului Medelin.
După vreun an, satul află şi ceea ce iscase o curiozitate devastatoare, care-i rosese pe locuitori mai ceva ca un cancer:
De unde avea Năftanailă Băzdoagă atîţia bani?!
Unii nu crezură nici în ruptul capului varianta cea mai răspîndită prin terasele minimarketurilor înşirate de-a lungul şoselei Floreşti-Vidra. Şi anume că Năftănailă Bâzdoagă făcuse parte dintr-o bandă de accidentaţi profesisonişti care se îmbogăţiseră cu o halucinantă rapiditate.
Membrii bandei îşi împărţiseră trecerile de pietoni prost semnalizate de pe străzile şi bulevardele bucureştene frecventate de lumea bună: demnitari, oameni de afaceri, beizadele, starlete.
Localurile de lux din zonă atrăgeau noapte de noapte posesori de automobile elegante, care ţineau morţiş să conducă ei, deşi în restul săptămânii aveau doi şoferi, cu schimbul.
Profitînd de pustietate, de circulaţia redusă, conducătorii auto, printre altele şi şoferi începători, apăsau pe acceleraţie. În acel moment, un membru al bandei Năftănailă Bâzdoagă ţîşnea din întunericul trotuarului, se prefăcea că aleargă niţel şi cînd maşina trecea în viteză pe lîngă el, se trîntea la pămînt şi începea să ţipe, zîrcolindu-se amarnic. De cele mai multe ori, şoferul frîna brusc, trăgea maşina lîngă trotuar, punînd luminiţele de avarie şi se întorcea la locul accidentului. Cît timp se apleca asupra celui de jos, ca să vadă cît de tare l-a lovit, din boscheţii parcului îşi făceau apariţia membrii bandei pe post de neamuri ale victimei. Grupul conţinea cam tot ce trebuie pentru a lăsa impresia unei familii deznădăjduite: un bătrînel cu părul sur, dar ţinîndu-se bine – bunicul –, doi tineri zdrahoni – fraţii –, şi o femeie la vreo 30 de ani, servind la fel de bine ca nevastă, dar şi ca soră. Formaţiunea dădea fuga la cel accidentat ţipînd cu ochii holbaţi de spaimă, mă rog! toate semnele unei familii care-şi vede fiul iubit lovit grav de un iresponsabil. Cum se întîmpla şi la un accident real, după pipăirea celui care sta lungit pe jos, gemînd mai mult sau mai puţin convingător, familia se năpustea asupra şoferului. În cazul bandei se aruncau în luptă toate vorbele şi gesturile întîlnite în cazuri reale: acuzaţii, înjurături, blesteme, ameninţări cu Poliţia.
Victima fusese pîndită în local de un ospătar care-şi primea şi el partea. Dacă victima băuse ceva, ospătarul anunţa membrii bandei prin telefonul mobil. Aceştia nu scăpau prilejul de a-l mirosi pe şoferul deja năuc de întîmplare, de larma făcută de familie:
— Aha! ai băut! Să sunăm la Poliţie!
Dacă n-ar fi băut, şoferul s-ar fi resemnat cu venirea Poliţiei, ba chiar ar fi chemat el Poliţia. Dacă apărea un echipaj, chiar dacă victima nu avea nimic grav, îl puneau să sufle în fiolă şi-i luau carnetul. Aşa că, după un moment – două de şovăieli, şoferul le propunea o sumă de bani. La rîndu-i, familia după refuzul de rigoare (cum adică, viaţa unui om poate fi plătită! nu ţi-e ruşine!), accepta ei banii cu condiţia să fie daţi pe loc și să nu se sufle o vorbă despre tranzacție. Victimele erau de regulă oameni pricopsiţi, care nu ieşeau din casă fără o mie de euro în portofel.
Şi astfel, la capătul a doi ani de activitate, membrii bandei se îmbogăţiseră. Conştienţi că li se va înfunda se despărţiră, fiecare luînd-o pe cont propriu.
*
GPS
Viorel Dumbravă şi-a luat GPS, pentru Dacia lui de pe vremea lui Ceauşescu.
Viorel Dumbravă e singur în casa lui din Vintileasa Deal. Nevastă-sa i-a fugit cu un colector de puf de gîscă, în trecere prin sat.
De umblat Viorel Dumbravă, nu prea umblă cu maşina. Doar din cînd în cînd se urcă în ea pentru a cumpăra de la Floreşti cele trebuincioase casei.
E mort însă după GPS, datorită Marilenei, vocea de femeie care-i spune într-o română niţel stricată, vorbită cu accent de englezoaică din colonii, unde şi cum s-o ia.
Astfel, fie şi doar cît se duce şi se întoarce de la Floreşti, Viorel Dumbravă nu se mai simte singur.
Cea mai mare plăcere a lui:
Să facă altceva decît îi spune Marilena.
La un moment dat Marilena l-a scos din sărite bătîndu-l la cap să se întoarcă, deşi el ştia sigur că ăla era drumul spre Vintileasa Deal.
Cum era cu capsa pusă, i-a ars un pumn GPS-ului, de l-a adunat apoi de pe jos.
Cînd l-a fixat la loc, din aparat s-a pornit să latre o voce nesuferită de bărbat.
Și astfel s-a lecuit de GPS
*
Filmele explicate
Caravana cinematografică poposea în Vintileasa o dată pe lună, anunţată în sat prin hîrtiuţe scrise de mînă şi lipite cu cocă (la Magazinul mixt nu se mai aducea lipici de cîtva timp, de cînd Petrică Cunuia, vînzătorul, fost cioban, refuzase tubul motivînd că se mînjeşte cu el pe mîinile sale muncitoare) de Cocuţa Poplică, bibliotecara Căminului Cultural.
Cînd ajungeau filme mai complicate (conţinînd scene care riscau să propage în rîndurile ţăranilor săraci idei şi concepţii dăunătoare), potrivit notei primite de la raion, Căminul Cultural trebuia să organizeze ceea ce se numea momentul explicativ. Un timp, de acest moment răspundea un tovarăş intelectual trimis de raion să însoţească prin tot raionul Caravana. Cum însă întreruperile scoteau din sărite publicul din sală, o altă notă – precizare la prima – recomandă ca explicaţiile să fie făcute de un intelectual al satului.
În Vintileasa se găsise cu chiu cu vai un astfel de intelectual dispus să piardă o seară întreagă în loc să trebăluiască prin gospodărie pentru a se uita la un film şi, pe deasupra, constrîns să nu fie atent la acţiunea propriu-zisă. În schimbul unei damigene de vin, aduse de bibliotecară de la părinţii din satul vecin, învăţătorul Teodor Parvanea se oferi să realizeze momentele explicative.
Toate filmele Caravanei erau sovietice.
În cazul unora precum Viaţa învinge sau Mama nu era nevoie de nici o întrerupere explicativă.
Altele însă conţineau secvenţe care impuneau intervenţia unui lămuritor.
În Uniunea Sovietică spectatorii aveau o înaltă conştiinţă de clasă, formată după deceniile de existenţă a Măreţei Patrii a Socialismului. Nu de acelaşi lucru se putea vorbi în Republica Populară Română, ţară în care socialismul se afla la început. Dacă în sălile din marile întreprinderi, filmele cu secvenţe mai complicate puteau rula fără întreruperi explicative, dată fiind înalta conştiinţă de clasă a proletariatului nostru, în sălile căminelor culturale aşa ceva era imposibil.
După cum însuşi Iosif Vissarionovici Stalin spusese undeva, ţărănimea îşi însuşea mai greu concepţia revoluţionară asupra lumii şi vieţii.
De aceea, cînd ajungeau în sat anumite filme, mai precis, cele însoţite de Precizarea – Se impun lămuriri –, Toader Parvana, prevenit din vreme, poposea la Căminul Cultural şi, cînd secvenţa o impunea, operatorul Fănică Lăluci întrerupea filmul, pentru ca Lămuritorul să desfăşoare necesara muncă de convingere.
Cenuşăreasa, de exemplu, conţinea Secvenţa în care fata săracă, dar cinstită, frumoasă foc, se mărită cu fiul de Împărat.
După secvenţa în care feciorul de Împărat, căzut în limbă după fată, îi mărturisea dragostea, roşu de emoţie ca o sfeclă tocmai atunci recoltată de pe terenurile bogate ale IAS-ului, filmul era întrerupt, se aprindea lumina şi, sărind sprinten pe scenă (în care scop îşi pusese o pereche de tenişi), învăţătorul Toader Parvana polemiza cu pelicula, explicînd celor care urmăreau filmul că în realitate lucrurile stau altfel:
Mai întîi, pentru că în viaţă nu există fii de împăraţi.
Apoi, dacă ar exista, odrasle de bogătaşi, fiii de împărat se însoară cu odrasle din clasa lor – fiice de moşieri, de burghezi şi, nu de puţine ori, fiice de chiaburi.
Admiţînd prin absurd că lucrurile ar sta ca-n film, nici o fată săracă, dar cinstită, nu ajunge să se mărite cu un fiu de împărat. Și nu pentru că e frumoasă, ci pentru că e muncitoare, îşi depăşeşte norma în fiecare zi şi respectă cu stricteţe morala proletară.
Se înţelege că aceste momente enervau cumplit pe cei din Vintileasa.
N-aveau însă încotro, trebuiau să stea liniştiţi, să nu fluiere a protest, să nu facă gălăgie, altfel riscau ca Vintileasa să fie sărită de Caravana cinematografică.
*
Vagon
An de an, de Crăciun, CAP-ului Brazdă nouă îi sosea în Gara Floreşti, fără să fi cerut cineva aşa ceva, un vagon de cozi de mătură:
6.500 în total.
Se întîmplase asta cinci ani la rînd.
De fiecare dată, conducerea trimisese camionul CAP urmat de un convoi de căruţe, însoţite de cîini ciobăneşti, pentru a lua cozile de mătură. În primul an, refuzaseră să le ridice. Vagonul rămase în staţie timp de cîteva luni. Cei de la GAC se treziră prin martie cu o somaţie de plată de înmagazinare cuprinzînd o sumă uriaşă, cu care ar fi putut termina grajdul început pe vremea cînd se încheiase cooperativizarea agriculturii. Prin intervenţia primului secretar în persoană la Ministerul Transporturilor se renunţă la suma de plată, nu însă şi la somaţia ca măturile să fie preluate, întrucît astfel stă imobilizat un vagon. Care vagon ar putea fi folosit la altceva, mult mai necesar economiei socialiste decît găzduirea a 6.500 de cozi de mături pe care nu voia să le ia destinatarul, GAC Brazdă Nouă din Vintileasa, ca de exemplu, la căratul grîului, din care urma să se facă pîine pentru clasa muncitoare, sau la transportarea unor bare de fier, care aveau să intre în peretele unui baraj.
După cinci ani, GAC-ul avea depozitate peste 30.000 de cozi de mătură.
Nu îndrăzneau să se atingă de ele.
În orice moment se puteau trezi cu adevăratul destinatar, care să le ceară, posedînd în acest sens și o adeverință.
Un GAC din satul vecin făcuse prostia să consume vagoanele de untdelemn primite trei ani la rînd pentru ca într-o zi, să se trezească somat să înapoieze tonele de untdelemn adevăratului destinatar:
Un lanţ de restaurante al Centrocop.