Editorial publicat în Evenimentul zilei nr. 262, anul II, sîmbătă, 8 mai 1993, la rubrica „Evenimentul zilei văzut de Ion Cristoiu“
Chiar dacă ici-colo bolboroseala socială mai continuă, putem spune că războiul guvern-sindicate s-a încheiat. Joi seara, părțile combatante au semnat un protocol. Ca la orice final de război, se fac bilanțuri, se trag concluzii și se caută explicații, dar mai ales se ridică întrebarea: cine a învins și cine a pierdut? Răspunsul nu e atît de simplu cum ar părea la prima vedere. Găsirea lui e mult obstrucționată de un factor psihologic subtil. Și anume, de discrepanța dintre ce s-a așteptat să fie greva generală și ce a fost ea în realitate. Grație unei campanii de dezinformare, țelurile grevei au fost înfățișate într-o lumină apocaliptică: răsturnarea guvernului, destabilizarea țării, preludiul instalării unei puteri militare, moment dintr-un scenariu al unei lovituri de stat. Cum era și de așteptat, locul de frunte în această campanie isterică, depășind măsura oricărui bun-simț, l-a ocupat Partidul România Mare. S-a văzut din nou cît de utilă îi e dlui Iliescu alianța cu politicieni ca liderul PRM, Corneliu Vadim Tudor, politicieni care își pierd lesne echilibrul. Nici Ion Iliescu, nici Nicolae Văcăroiu nu și-ar fi putut permite să prezinte protestul sindical ca semn al unei conspirații interne și internaționale împotriva României. S-ar fi făcut de rîs. La acest capitol, Corneliu Vadim Tudor nu mai are ce pierde. În consecință, deși lider al unui partid care se pretinde apărător al oamenilor simpli, el a înțeles, fără să i se spună, comanda de la Cotroceni și a procedat la declanșarea unei veritabile isterii în jurul grevei generale. Sub puterea unei campanii duse la scară națională, pentru că liderul PRM n-a fost singurul politician și jurnalist care a înfățișat țelurile grevei în culori apocaliptice, la nivelul opiniei publice s-a creat un sentiment ciudat. Greva generală n-a fost altceva decît un mijloc ales de sindicate pentru a smulge guvernului rezolvarea unor revendicări economice și sociale. Cu toate acestea, mulți au așteptat de la grevă lucruri mult mai înfricoșătoare: incidente sîngeroase, înfruntări stradale, eventual chiar o lovitură de stat. Cum aceste lucruri n-au avut loc, cum totul s-a desfășurat în chipul cel mai civilizat cu putință, mulți s-au simțit contraziși fără să-și dea seama. Și cînd au mai văzut și că sindicatele cad la pace cu guvernul, dezamăgirea a fost gata. De aici, impresia, mai mult sau mai puțin formulată în public, că marile confederații sindicale au pierdut în confruntarea cu guvernul. La această impresie a mai contribuit un factor. Adversarii guvernului au sperat în taină că greva generală va duce la răsturnarea dlui Nicolae Văcăroiu și chiar a dlui Ion Iliescu. Cum acest lucru nu s-a petrecut, cum sindicatele au ajuns la un compromis cu guvernul, mulți au ajuns rapid la concluzia că sindicatele n-au făcut mare lucru.
Trecînd peste aceste piedici de sorginte psihologică, vom trage lesne concluzia că victoria e de partea sindicatelor. Cînd spun aceasta, nu mă refer, desigur, la faptul că o mare parte din revendicările sindicatelor au fost îndeplinite. La început, guvernul nici nu voise să audă de ele. Sub presiunea extraordinară a grevei generale, el a fost obligat să cedeze. Cînd spun că victoria e de partea sindicatelor, mă refer la faptul că marea confruntare dintre guvern și cele 6 confederații a reprezentat un semnificativ pas înainte pe calea afirmării sindicatelor ca o forță în stare să țină în șah nu numai guvernul Văcăroiu, dar și orice alt guvern. E interesant de observat astfel că, pentru prima dată după decembrie 1989, un guvern a renunțat, în bătălia sa cu adversarul politic, la mijloacele diversiunii ieftine, în favoarea unui dialog menit să ducă la un compromis. Dacă sindicatele n-ar fi declanșat această grevă generală în trepte, care s-a dovedit o tactică extrem de abilă, demonstrînd reale calități politice din partea liderilor sindicali, guvernul Nicolae Văcăroiu nu s-ar fi așezat în veci la masa unor tratative serioase. Această spectaculoasă schimbare e urmarea directă a unui fapt determinat de declanșarea grevei generale: guvernul a ajuns la conștiința că sindicatele reprezintă o forță cu care nu se poate glumi. Această conștiință va patrona, mai mult ca sigur, abordarea de către guvern de-acum încolo a mișcării sindicale. Și, în cazul unei noi ridicări la luptă a confederațiilor sindicale, mai mult ca sigur guvernul nu va mai apela la mijloacele diversiunii. El se va angaja imediat într-un dialog sincer, adevărat, cu sindicatele. Această schimbare e o victorie nu numai a sindicatelor, ci și a întregii populații. E de așteptat ca, de acum încolo, guvernul să abordeze cu mult mai multă seriozitate și responsabilitate semnele nemulțumirii populare.
