Catedrala Notre Dame de Paris aminteşte izbitor de sala de aşteptare a unei gări în care trenul întîrzie de cîteva zile. Aceeaşi zăpăceală ca şi în sala de aşteptare, cînd numeroşi cetăţeni intră şi ies fără un motiv, în timp ce în mijlocul sălii o femeie de serviciu dă cu mătura în dreapta şi în stînga, alene, ca una ce știe că are înaintea ei eternitatea. De la un capăt la altul al imensei hale care este Notre Dame de Paris se deplasează cu viteză un rotocol uman, asemenea unui detaşament de cazaci în plin raid. Sînt – e lesne de înţeles – membrii unui grup turistic. În mijloc, asemenea unui viteaz comandant, ghidul agită un drapel de luptă, slujit cu sfinţenie de către combatanţi. Drapelul e întruchipat de o batistă de damă. Ca-n orice unitate de luptă ce se mișcă rapid în teritoriu, un nucleu fidel de turişti, dintre cei ce-şi notează tot şi la sfîrşit pun întrebări idioate, stă strîns în jurul ghidului, urmîndu-l cu slugărnicie. Puţin mai încolo, un alt grup ascultă cu evlavie explicaţia ghidei. Plecînd de la premisa că turistul e cam prostuţ, absolut indispensabilă într-o asemenea meserie cum e cea de ghid, respectiva expune didactic. Spunînd, de exemplu, că aici a fost încoronat Napoleon, ea îşi pune palma pe cap, într-un gest de posibilă turtire, să se înţeleagă că e vorba de încoronare, şi nu de decapitare. Venind vorba de o decapitare (cea a lui Louis Philippe), fireşte, ea va duce mîna la gît, făcînd gestul tăierii beregatei cu tăişul mîinii.
Pe margini, turişti singuratici, ca şi mine, cască gura şi citesc prosteşte toate inscripţiile şi explicaţiile întîlnite în cale. Pentru noi, din cînd în cînd se anunţă în staţia de radioficare a catedralei că, începînd cu ora douăsprezece, ca în fiecare zi, Notre Dame organizează excursii prin instituție conduse de un ghid specializat. Întîlnirea are loc la intrarea din dreapta, lîngă punctul de informare şi documentare religioasă. Fiind şi eu unul dintre turiştii de unul singur, pe la douăsprezece încep să dau tîrcoale punctului respectiv. Nu e nimic suspect. Lumea se adună, e drept nu prea multă, în jurul unui tînăr cu umeri solizi şi figură ciudată, în genul cîntăreţilor de twist. Entuziasmul meu ţine pînă în momentul cînd reuşesc să citesc ce scrie pe tăbliţa atîrnată de pieptul celui cu păr sîrmos: Notre Dame de Paris. Ghid. Casa. Presupunînd, chiar şi cu firavele mele cunoştinţe în materie de catedrale, că acolo unde scrie Casa e vorba de dat bani, mă depărtez cu rapiditate, hotărît să-mi continuu vizita pe cont propriu. La cîţiva zeci de metri de intrare, pe dreapta, într-una din nişe pe care scrie Chapel D’Acquel, se vede un birou cu veioze şi telefon. Conform unei tăbliţe atîrnate la intrarea în nişă, bărbatul chel, cu ochelari, care stă la birou ţinîndu-şi mîna la tîmplă, ca şi cum i s-ar fi întîmplat un necaz pe care n-are cui să-l spună, e Fratele Etienne Vinson, care oferă: discuţii pe probleme de teologie şi confesiuni. Cu spatele la mine, pe scaunul simplu, cu mîinile împreunate în faţă şi uşor gîrbovit, e, presupun plecînd de la anunţ, cel ce se confesează. Sau, mai ştii, judecînd după înfăţişare, cel care a venit să discute cu Fratele Vinson asupra unor chestiuni de teologie. Are cîteva puncte de vedere, e drept, modeste, în problema Sfîntului Duh. E, aşa cum îmi dau seama mai tîrziu, unul din serviciile care asigură Confesiunile. Chiar la intrarea în catedrală, în partea pe care se află celebrul vitraliu, un întreg panou indică programul riguros al serviciilor, printre care confesiuni şi discuţii pe care le pune la dispoziţie instituţia numită Notre Dame de Paris. Programul precizează, mai ceva ca la un program de audienţe, locul confesiunilor, pe cei cărora li se fac asemenea confesiuni, orele între care se desfăşoară şi în ce limbă. Luni, programul Capelei D’Acquel sună astfel: 8.00-10.45, M. Vinson; 10.45-12.00, M. Vinson; 12.00-13.00, P. de Selse; 13.00-16.30, M. Cherier; 16.30-17.30, P. de Selse; 17.30 – pînă la închidere, din nou M. Vinson. De sesizat că luni e o zi grea pentru M. Vinson, bărbatul chel pe care l-am descris mai înainte.