Deși noiembrie așteaptă să preia de la octombrie diligența timpului ca o pereche de cai de poștă înainte ca poștalionul să dea buzna pe porțile deschise, în Marele Oraș e cald.
Și dacă e cald, jivinele au ieșit la soare.
Pe Henry Coandă, lîngă Cafeneaua fără nume și peste drum de restaurantul „cu specific românesc”, stă covrig cîinele zis Bătrînelul. I-au căzut cîțiva dinți, iar barba albă poate fi văzută oricînd ca o bărbuță de vârstnic cochet. Puțină lume la Cafeneaua fără nume. Doar cîțiva inși – tineri și tinere – stau pe băncile în forma dolarului de pe tastatură, în fața unei cești ca pretext pentru a flecări. De dincolo de gardul restaurantului, de pe terasă, vine zvon de mare veselie. Un curier cu un pachețel în mînă apasă de ceva timp pe butonul corespunzător apartamentului trecut pe adresă. Nu-i răspunde nimeni.
Trece un cîrd de copii de grădiniță ținîndu-se unii de alții, ca orbii.
În dreptul Bătrînelului s-a oprit un bărbat prost îmbrăcat, cu o pălărie de paie spartă. Cară cu el o pungă de supermarket, dintre acelea care se primesc gratuit împreună cu urarea, la fel de gratuită, „S-aveți o zi frumoasă!”. Totul în înfățișarea tipului lasă impresia că-i vorba de un boschetar. Venind dinspre Dacia, în cadrul turului pe jos obligatoriu în fiecare dimineață, mă opresc în dreptul cafenelei, convins că tipul va agresa cîinele.
M-am înșelat.
Nu-l agresează!
Îi dă de mîncare.
Din punga de plastic scoate pe rînd bucăți ce mie mi se par de pîine și le aruncă Bătrînelului, trecut deja pe pilotul automat al datului din coadă. Bătrînelul întinde botul, miroase bucata de mîncare, dar nu se grăbește s-o înfulece.
– Ia, mă, prostule! zice tipul, continuînd să scoată din pungă bucățile de mîncare, e cu salam, nu-i doar pîine.
*
Bate un vînt strașnic.
Un vînt hoțesc, pentru că se stîrnește tocmai cînd te aștepți mai puțin și din direcții nebănuite. În intrîndul strîmt al Filialei BCR din Piața Romană, un tînăr cu bărbuță și rucsac se trudește să vîre în bancomat cinci bancnote de-o sută. A băgat patru. A cincea refuză cu încăpățînare să dispară în adîncurile dulapului metalic. La cîteva clipe după ce tînărul o vîră, hîrtia face drumul invers, ieșind din fantă ca limba unui dulău pe caniculă. Sau ca limba unuia care-ți face sîc. Rămîne la latitudinea celor de la coadă să aleagă. Cum la coadă sînt doar eu, nu se pune problema să aleg.
Imaginile supuse opțiunii îmi aparțin.
Insul a intrat la bancomat însoțit de un dulău cu urechi clăpăuge. Cît timp stăpînul e ocupat cu bancnotele, cîinele stă în coadă, cuminte, uitîndu-se la mine, fără nici un interes evident. Cînd Stăpînul începe să bombăne furios, cîinele sare în sus și se apucă să latre sonor, ca și cum l-ar susține.
Nu impresionează pe nimeni. Nici aparatul, care huruie, clămpăne și șuiseră, șuieră din adîncurile misterioase.
Nici pe mine, convins după lecțiile nesfîrșite predate de Doina că un cîine e un cîine.
Ca și motanii, cîinii nu pot fi explicați.
Renunțînd, tipul iese în stradă.
Cîinele îl urmează vesel.
Eu mă apropii de bancomat uitînd deja scena.
*
La marginea trotuarului destul de larg așteaptă ca stăpîna să iasă de la Mega Image un dulău alb pur și simplu. Nici o pată, nici măcar una de noroi nu-i strică priveliștea de alb a blănii.
Alături o mulțime de porumbei, amintind de o mulțime de protestatari mai mult decît pașnici, își văd de ciugulelile lor misterioase în dimineața care n-a îmbătrînit încă.
Din cînd în cînd, prins într-un lanț care respectă drepturile animalelor, dulăul deschide botul pentru a putea lansa un hămăit zgomotos. Mulțimea de porumbei explodează ca o grenadă. Pare că dulăul a aruncat în mijlocul pieței forfotinde un dispozitiv explozibil dezamorsat. După care se întorc la loc. Asemenea unui nor de praf care se așează pe pămînt pentru a se odihni.
Dulăul nu mai ia în seamă porumbeii.
În ușa magazinului s-a ivit Stăpîna.
Dulăul își manifestă zgomotos recunoștința față de Stăpîna care, iată, nu l-a abandonat.
Ca Poporul Muncitor față de Partidul Comunist.