(Din Istoria literaturii proletcultiste, în pregătire pentru tipar)
În exigența unui erou pozitiv al comediei satirice se regăsește un aspect definitoriu al îndrumării literaturii în perioada realismului socialist:
Prezența obligatorie a personajului pozitiv.
În istoria literaturii noastre contemporane, teza potrivit fără personaj pozitiv nu există creație revoluționară e formulată întîia oară în cazul „Ana Roşculeț”, nuvelă publicată de Marin Preda în 1949, la Editura pentru Literatură și Artă a Uniunii Scriitorilor din RPR. Dat fiind că Anei Roşculeț i se neagă calitatea de personaj pozitiv, nuvela apare ca o gravă greşeală ideologică, pentru că nu îndeplineşte o condiție necesară a oricărei creații realist socialiste:
„… Prezența lui, a fruntaşului, a omului exemplar, într-o operă literară, în spiritul realismului socialist, nu este un lucru facultativ (s.n.), ci o fundamentală necesitate a viabilității şi eficienței acelei opere, o condiție (s.n.) a realismului ei. Ana Roşculeț nu este şi nu poate fi, în condițiile în care le-am arătat, un asemenea om exemplu. Ana Roşculeț avea ea însăşi nevoie – ca de altfel şi celelalte personaje din carte – de prezența unui erou fruntaş, a unui comunist, a unei puternice conştiințe, care să le asigure propria lor creştere şi care să asigure ambianța sănătoasă a cărții. Un asemenea om, care pune în fapt cuvîntului Partidului, care asigură oriunde prezența şi permanența forței conducătoare care împinge înainte neostenit şi conştient efortul muncii biruitoare, care adună dragostea, respectul şi încrederea oamenilor din jur şi le preface în forță creatoare, un asemenea om este indispensabil (s.n.) operei literare, pentru că, indispensabil vieții, el se află, între justificările creației literare în ceea ce implică – drept sarcină a scriitorului – pătrunzătoarea lozincă stalinistă «inginer al sufletelor omeneşti»“ (Geo Dumitrescu, „Pentru ascuțirea vigilenței în lupta împotriva naturalismului“ (II), Flacăra, 1 aprilie 1950).
Norma personajului pozitiv e cheia de boltă a realismului socialist. Prezența unui asemenea personaj într-o creație literar-artistică apare drept trăsătură de esență a noii literaturi. Comentînd lucrările Primei Consfătuiri pe țară a tinerilor scriitori, N. Tertulian consideră că:
„… problema caracterizării puternice, convingătoare, memorabile, a eroului pozitiv, a omului nou al cărui oțel se făureşte astăzi în flacăra aprigă a luptei de clasă, a luptei pentru construirea socialismului, este piatra de încercare a caracterului realist socialist al unei opere literare“ (N. Tertulian, „Problema eroului pozitiv“, Contemporanul, 18 august 1950).
Personajul pozitiv e nemuritor
Spre deosebire de alte norme ale perioadei 1947-1953, exigența eroului pozitiv nu aparține unui moment anume, nu e, aşadar, rezultatul unei campanii dintr-o anume etapă. Susținerea ei publică domină, practic, întreaga perioadă. În 1953, de exemplu, cînd multe dogme încep să fie puse sub semnul întrebării, cea a eroului pozitiv rămîne în vigoare.
„Problema cea mai însemnată care stă în fața scriitorilor noştri este aceea a creării unor figuri de oameni înaintați şi, îndeosebi, a redării puternice, expresive, a chipului minunat al muncitorului înaintat, fruntaş la maşina lui sau în activitatea socială, purtător al sentimentelor, ideilor, trăsăturilor omului nou. Astfel de oameni sînt cei mai tipici, cei mai reprezentativi pentru procesul de transformare morală a oamenilor din țara noastră, chiar dacă statistic nu sînt încă şi cei mai numeroşi“, precizează editorialul Scînteii din 25 iunie 1953, „O temă principală a literaturii”.
Chiar şi mult mai tîrziu după aceea, în 1955, de exemplu, în plin proces de destalinizare, prezența eroului pozitiv e pusă în aceiaşi termeni fermi din punct de vedere politic:
„În eroul pozitiv ca reflectare a unor trăsături esențiale ale poporului se manifestă cu tărie spiritul de partid, poziția scriitorului față de realitate şi, ca atare, problema eroului pozitiv nu poate fi redusă la «tehnica literară», ci este întotdeauna o problemă politică“. („Probleme actuale ale criticii literare”, Scînteia din 14 septembrie 1955).
Un moment fundamental în lichidarea unor norme rigide ale literaturii, precum cel al criticii tezei tipicului ca expresie a esenței forței sociale prin editorialul „Cu privire la problema tipicului în literatură şi artă“ din Kommunist nr. 18, decembrie 1955,– ține totuși să reafirme necesitatea eroului pozitiv:
„Problema creării chipului omului sovietic înaintat, care întruchipează cele mai bune trăsături ale caracterului şi fizionomiei spirituale a milioane de oameni, a fost şi rămîne cea mai importantă problemă a creației artiştilor noştri. Scriitorul, ca luptător pe frontul ideologic, este chemat, prin arma cuvîntului artistic, să sprijine mlădițele noului în toate domeniile vieții, să răspîndească experiența înaintată a construcției comuniste“.
Personajul pozitiv e o normă de prim ordin a realismului socialist. Orice tentativă de a o pune la îndoială e prompt reprimată. Declanşînd lupta împotriva revizionismului, articolul „Pentru întărirea principialității marxist-leniniste în critica literară“, tipărit în Scînteia din 18 iulie 1958 şi 19 iulie 1958, denunță încercarea unor scriitori de a pune la îndoială, în numele luptei împotriva dogmatismului, aşa numite principii fundamentale ale esteticii marxist-leniniste:
„După cum se ştie, partidul a combătut şi la timpul său şi combate în continuare cu fermitate orice manifestări de dogmatism, de vulgarizare a esteticii marxist-leniniste. Aplicînd consecvent învățătura marxist-leninistă, partidul combate manifestările de sociologism vulgar, de neglijare a problemelor privitoare la forma artistică. Viața arată însă că acum, mai mult ca oricînd, principalul pericol pentru dezvoltarea literaturii îl constituie tocmai infiltrările estetismului burghez, ale concepțiilor idealiste asupra artei.
De cele mai multe ori promotorii acestor teorii caută să creeze o diversiune, arătînd cu degetul spre «dogmatism» şi strigînd: «prindeți hoțul». Sub steagul luptei împotriva «dogmatismului» se încearcă astfel revizuirea principiilor fundamentale ale teoriei literare marxiste“.
Printre aceste „principii cheie“ se numără şi cel al personajului pozitiv:
„Asemenea critici au cultivat o aversiune preconcepută față de eroul pozitiv, decretat cu anticipație a fi «schematic», în timp ce creatorii unor asemenea eroi erau considerați, fără nici o justificare, ca dogmatici. Ori faptele arată că dacă eroul pozitiv a dispărut din capetele unor critici, el există în mii de exemplare în viața noastră de toate zilele“.
Norma prezenței obligatorii a activistului de Partid
Dacă prezența unui personaj pozitiv rămîne pentru întreaga perioadă a realismului socialist condiția numărul unu a creației literar-artistice, în schimb cîteva dintre exigențele speciale în legătură cu această prezență sînt abandonate pe parcurs.
Una dintre ele:
Prezența obligatorie în postura de personaj pozitiv, singur, sau alături de alte personaje, a comunistului şi, mai ales, a activistului de partid.
Momentul de triumf al acestei dogme a fost atins prin dezbaterile din jurul primei versiuni a „Cetății de foc“ de Mihail Davidoglu. Începînd cu cronica dramatică a Scînteii din 7 iulie 1950 şi terminînd cu intervențiile din Flacăra (13 mai, 20 mai, 3 iunie şi 10 iunie 1950) i se reproşează piesei că nu reflectă rolul Partidului în viață, întruchipat de activitatea unui secretar de partid dinamic, puternic. În acelaşi spirit, cronica lui Ion Vitner la romanul Temelia de Eusebiu Camilar –, publicată în Contemporanul din 1 şi 8 septembrie 1950, semnifică prezența activistului de partid într-o operă literară drept problema centrală a realismului socialist.
„În lipsurile «Temeliei» se poate vedea foarte bine că zugrăvirea Partidului în literatura noastră nu este o simplă problemă de construcție sau de dozare a faptelor, ci este o problemă centrală a esteticii realismului socialist.
Neadîncind îndeajuns adevărul vieții, Eusebiu Camilar a lipsit romanul său de o figură centrală care există în viața concretă a oricărei gospodării agricole colective şi care traduce interesul deosebit pe care Partidul îl poartă acestor gospodării, ajutorul neprețuit pe care îl acordă țărănimii muncitoare în lupta ei pentru făurirea vieții noi. Această figură este organizatorul de Partid, trimis de forurile superioare ale Partidului, omul experimentat atît în lupta împotriva duşmanului de clasă, cît şi în gospodărirea chibzuită a avutului obştesc, care îndrumă zi de zi munca şi lupta țăranilor colectivişti, îi învață cum să ducă această muncă şi luptă şi învață în permanență de la ei cum să-şi îmbunătățească îndrumarea lui“.
În concepția criticului, o asemenea lipsă are grave consecințe pentru întreg romanul:
„Că prezentarea veridică a Partidului într-un roman a cărui temă este ruptă din actualitatea imediată – temă închizînd una din cele mai însemnate probleme ale construcției socialismului în țara noastră – este o problemă centrală de creație şi nu una care poate fi neglijată sau rezolvată oricum, ne-o dovedeşte faptul că în «Temelia» această lipsă de bază antrenează, după sine, o serie de alte lipsuri serioase atît în ceea ce priveşte modul în care romancierul rezolvă problema însemnătății politice a diferitelor pături sociale, cît şi în ceea ce priveşte reprezentarea diferitelor eroi ai romanului său. Toate acestea sînt probleme privind în mod direct valoarea artistică a romanului“.
Un alt aspect special al axiomei, abandonat pe parcurs, se referă la necesitatea ca personajul pozitiv să fie personaj principal:
„În ce priveşte personajul, este vizibil că în mare măsură analizarea operei de artă depinde de alegerea unui erou înaintat, punct de reazem al cărții, în numele căruia autorul poate critica ceea ce este înapoiat în celelalte personagii.“ (H. Bratu, „Cronică literară la H. Zincă «Primăvara»“, Flacăra, 10 iunie 1950).
În acest sens, primei ediții a romanului Drum fără pulbere de Petru Dumitriu, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1951, i se reproşează alegerea drept personaj principal al cărții a inginerului Pangrati, un personaj şovăielnic, în curs de transformare:
„O situație asemănătoare ia naştere şi în ceea ce-l priveşte pe Pangrati, eroul şovăielnic. Chipul lui Pangrati e construit cu pătrundere şi el trăieşte în primul plan.
Dar a face din Pangrati erou central al romanului, fără să arăți cu mare putere de convingere care e forța care-l cîştigă de partea proletariatului, fără, deci, a reliefa personalitatea instructorului de partid înseamnă a îndepărta acțiunea de conflictul principal, de lupta neiertătoare care se dă între lumea lui Maftei şi cea a lui Mateica“ (Ov. S. Crohmălniceanu, Cronică literară la „Drum fără pulbere“, de Petru Dumitriu (II), Contemporanul, 8 iunie 1950).