Istoria modernă a Americii este marcată, din cîte se ştie, de drama minorităţii negre. Discriminarea la care a supus-o majoritatea albă este cunoscută de generaţia matură din România de azi, încă de pe vremea propagandei comuniste de tip stalinist. Simplistă pînă la primitivism, această propagandă exagera la modul absurd. Dacă ar fi fost să-i dăm crezare, copacii americani gemeau de negrii atîrnaţi în ştreang de către albi, albi fioroşi, nu numai pentru că aveau brîul burduşit cu pistoale, dar şi pentru că beau Coca-Cola. Și, totuși, discriminarea minorităţii negre a fost una dintre gravele realităţi ale Americii. Împotriva ei au luptat, după război, nu numai negrii, dar şi albii mai luminaţi. Graţie unui complex de factori (evoluţia societăţii americane, bătălia înverşunată dusă de cetăţenii de culoare, politica hotărîtă a unor preşedinţi ca Truman şi Kennedy), problema s-a rezolvat. Discriminarea rasială a dispărut din SUA, sau cel puţin s-a atenuat pînă la proporţii lipsite de importanţă. Minoritatea neagră nu mai este ţinută în ghetouri de către majoritatea albă.
O dată cu aceasta, a dispărut din America orice formă de discriminare? Nu mai există nici o minoritate care să fie hulită de majoritate, persecutată cu sălbăticie, împinsă în ţarcuri?
Fireşte că există!
Locul negrilor îl iau, treptat-treptat, în SUA, ca şi în tot Occidentul, de altfel, fumătorii.
Călătorind pe continentul american, mi-am dat seama că a fi fumător înseamnă a te pune în chip fatal sub semnul nenorocirii. Liceanul care trage, tuşind, din prima lui ţigară, nu ştie că, o dată cu fumul atît de ispititor, personalitatea sa a fost marcată pînă la moarte de un blestem. Şi cînd spun asta, nu mă refer la riscul de a se îmbolnăvi de cancer, risc invocat de toţi medicii planetei. Mă refer, desigur, la faptul că, odată ajuns mare, liceanul va trebui să suporte povara unor persecuţii inimaginabile. Va fi, de exemplu, refuzat la angajare de multe instituţii din California. Este suficient ca degetele să-i trădeze patima fumatului, pentru ca pe loc să-i fie preferat un altul. Nefumător, desigur. Şefii instituţiilor respective nu se tem, cum s-ar putea crede, că înrăitul fumător s-ar apuca în timpul serviciului să tragă pe furiş din ţigară la toaletă sau în casa scărilor. Nu. Un asemenea lucru este de neînchipuit în America. Un tip care ar fi prins cu aşa ceva, nu numai că ar fi amendat, dar, mai mult, ar trebui să suporte oprobiul colectiv. Motivul pentru care n-ar fi angajat e mult mai simplu. Viitorii săi colegi de birou ar fi obligaţi să-i suporte fumul impregnat în haine. Or, aceştia par a fi atît de puri în nefumarea lor încît pînă şi o boare abia simţită de tutun i-ar face să leşine şi să dea fuga la doctor pentru a vedea dacă nu sînt bolnavi de cancer. Este doar unul din sutele, miile de exemple de persecuţii nemiloase la care este supusă minoritatea fumătorilor de către majoritatea pe care o reprezintă nefumătorii.
Alte exemple, constatate pe viu de mine în calitate de fumător sau aflate de la alţii, sînt zguduitoare. Peste decenii, cînd, urmare a luptei lor neobosite, fumătorii îşi vor recăpăta drepturile, mai mult ca sigur ele vor fi evocate cu aceeaşi uluire cu care sînt evocate astăzi, în cărţile de Istorie, legile rasiale dintr-o anumită perioadă a SUA. Cei peste care a picat nenorocirea de a fi fumători nu mai pot trăi alături de ceilalţi oameni. Ei trebuie să se ascundă pentru a fuma, ca şi cum s-ar preta la ceva extrem de ruşinos.
Pe parcursul întîlnirii noastre la New York cu vicepreşedintele Companiei Palmolive, cîţiva confraţi veniţi din ţara libertăţii absolute pentru fumători, care este România, şi-au exprimat dorinţa de a fuma. La Palmolive, ca în toate instituţiile publice din SUA, este interzis cu desăvîrşire să se fumeze. Pentru a te bucura de această plăcere a tutunului, trebuie să cobori în stradă. Şi atunci, nu fără riscul ca un coleg de birou să simtă urcată pînă la el, la etajul 50, părerea unui miros de tutun, să se plîngă de tine conducerii, pentru că l-ai îmbolnăvit de cancer. Dorinţa jurnaliştilor români l-a pus pe vicepreşedinte în mare încurcătură. Nişte oameni atît de importanţi nu puteau fi refuzaţi. Compania a pătruns şi în România. Zicînd nu, vicepreşedintele risca anumite supărări dinspre unele ziare. Astfel că, luîndu-şi inima în dinţi, i-a dus pe jurnaliştii români la el în birou. Înainte de a se închide cu cheia pe dinăuntru împreună cu ei, domnia sa i-a spus secretarei să nu-l deranjeze nimeni. Homosexual să fi fost şi tot n-ar fi luat asemenea măsuri drastice de precauţie. Ba chiar, dacă ne gîndim la situaţia homosexualilor din America, dacă vicepreşedintele ar fi avut obiceiuri nefireşti, n-ar fi simţit nevoia să închidă uşa cu cheia. Ar fi lăsat-o larg deschisă.
Poate de aceea, la Pentagon nu se poate fuma în pridvorul de la River Entrance. Îţi interzice scrisul de pe o tăbliţă fixă pe portiţă: No smoking! Veniţi din România, noi, jurnaliştii, ne iluzionam cu condiţia noastră aparte. N-aveam cum şti că în America în chestiunea fumatului nu există concesii. Ba mai mult, tocmai pentru că dau lumii proporţia cea mai mare de fumători, ziariştii sînt strict supravegheaţi. Astfel că, în clipa cînd unul dintre noi şi-a pus ţigara în gură fără s-o aprindă, a fost pentru responsabilul cu protocolul mai rău decît dacă şi-ar fi dus mîna la pistol.