Am scris într-unul din episoadele anterioare ale serialului Despre cîini și mîțe, cum a cunoscut-o eu pe Mottyca, trecută în registru de la Cabinetul veterinar sub numele de Pisica a III-a.
Pisica hrănită de Doina, în fiecare zi, la 12 trecute fix.
Uneori, întorcîndu-mă acasă pentru pauza de prînz, descopeream că Doina lipsește.
Erau mai multe posibilități:
Să doarmă; să fi plecat la cumpărături, să dea de mîncare Pisicii.
Pisica, așa cum am zis într-un episod anterior, e o mîță roșcată, slabă, ca toate maidanezele, cu ochi mari, expresivi. Nu știm pe unde-și duce veacul. La prînz, însă, apare ca din senin și se așează în poziție de Cerșeală pisicească sub balconul nostru, pe improvizația din sîrmă și scînduri a vecinului de dedesubt. Doina deschide geamul de la balcon și-i trimite solicitantei un soi de frînghie la capătul căreia se află un coșuleț: rația zilnică de boabe. Cînd farfuria se golește, Doina ridică frînghia. Am surprins scena de cîteva ori, după ce am intrat în balcon căutînd-o pe Doina. Un semn că dădea de mîncare Pisicii îl reprezenta agitația lui Tzontzy. Acesta nu-și găsea locul de nervi că o altă mîță (fie ea și Pisicuța) beneficia de boabele pe care el le considera ca fiind doar lui destinate.
În episoadele trecute, apar nu în postura de privitor, ci în cea de ins care primește misiunea de a da de mîncare, în stil napoletan (la Napoli am văzut urcatul și coborîtul coșului cu produse grație unei frînghii sau unei sfori) Pisicii de sub balcon. Pînă la urmă – așa cum am istorisit – Doina n-a avut încredere în capacitatea mea de a mînui recipientul astfel încît boabele să nu cadă din farfurie în balconul vecinului.
Cu ceva zile în urmă, ieșit în balcon ca să văd operația desfășurată de Doina cu sîrguință, am remarcat că blana Pisicii se zbîrlise groaznic, de o făcea să semene cu un pterodactil în miniatură.
– Trebuie s-o luăm la noi și s-o ducem la cabinetul veterinar! – am pledat cîteva zile la rînd, socotind că astfel o voi face pe Doina s-o accepte – ca nouă membră a familiei.
Trebuie să mărturisesc sincer că voiam s-o aducem pe Pisica în casă. Doina s-a opus. De fiecare dată argumentînd că Tzontzy și Motty se vor năpusti s-o jumulească. Și de fiecare dată am replicat, întrebînd:
– Păi, noi unde sîntem? Să încerce Tzontzy (am înțeles că el era huliganul!) să se repeadă la ea, c-o să-i ard cîteva, să mă țină minte!
Astfel de afirmații sînt mană cerească pentru Doina. E fericitul prilej de a-și exercita asupra mea talentul de fostă profesoară. Îmi explică, în cadrul unei lecții pe parcursul căreia eu nu stau o clipă locului, felul aparte de a fi al lui Tzontzy, care nu face legătura între agresarea Pisicii și administrarea unei palme din partea noastră.
Opoziția Doinei are, cred, un alt temei decît grija pentru integritatea fizică a Pisicii. Pentru mine, Pisica de sub balcon e, în fine, o pisică. Avem doi motani în casă, mă port frumos cu ei, îi hrănesc, le vorbesc dulce și, cu toate acestea, nu beneficiez de la ei de tradiționala răsplată a pisicii: Pisiceala!
Răceala, ba chiar ostilitatea motanilor față de mine sînt puse de Doina pe seama faptului că nu știu să mă port cu ei. De multe ori, întîlnind o pisică pe stradă și beneficiind de pisiceala ei standard, i-am arătat Doinei că relația mea cu Tzontzy și Motty nu depinde de mine, ci de ei, niște îmbuibați afurisiți, nerecunoscători, pe care ar trebui să-i dăm afară din casă, în stradă, să vadă și ei cum e să te bați pentru mîncare. Pisica din balcon e de o mie de ori mai amabilă cu mine decît cei doi. Prin aducerea ei în casă, Doina ar fi lipsită de argumentul ei forte: nepriceperea mea la mîțe. S-ar vedea, în fine, o mîță care se alintă pe lîmgă mine, chiar dacă eu nu-i vorbesc dulceag și nici măcar n-o mîngîi.
Chestia cu boala a convins-o pe Doina s-o luăm de jos și s-o aducem în balcon. Operația a întîrziat cîteva zile. Doina a zis că e nevoie de o scară specială, pe care să se urce Pisica. Pentru asta și-a făcut treabă vreo zi pe Internet. Ba mai mult, m-a convocat și pe mine, ca să căutăm împreună o scăriță. Să căutăm împreună – e un fel de-a zice. De fapt, Doina m-a convocat nu pentru a-mi cere părerea, ci pentru a-mi exprima entuziasmul față de alegerea ei, ce nu poate fi altfel decît genială. A găsit pe Internet, în fine, scărița, bună, la o adică, și la urcatul nostru pentru a deschide geamul. După ce a comandat coletul, au început îngrijorările gen: și dacă Pachetul nostru nimerește în altă parte?! Doina n-a dat nici un semn că vrea să folosească scărița la aducerea Pisicii. Nici eu nu m-am mai interesat cînd va purcede la Operație. Sigur e că zilele trecute, întorcîndu-mă la prînz acasă, Doina m-a chemat la ușa de la balcon cu gesturile celui care ți-a pregătit o surpriză și mai ales s-a pregătit ca tu să fii surprins.
Pe un coșuleț de pe semidulapul din balcon ședea Pisica.
La ivirea noastră a sărit din coșuleț și, apropiindu-se de ușă, s-a lansat în procedurile standard ale pisicelii. Am dat să intru în balcon. Doina nu m-a lăsat. Pisica are o boală de piele. Dacă intru, se va atinge de cracii pantalonilor, astfel încît să iau boala. Întors în casă, cei doi vor lua și ei boala, frecîndu-se de pantalonul meu. Nu răspund că dinspre asta nu-i nici un pericol. Motanii fug de mine ca de dracuʼ. E greu de crezut că după cinci ani de ostilitate îi va apuca pisicitul cu mine!
Pisica din balcon s-a ridicat în două lăbuțe și a prins să miorlăie.
Asta da pisică!
Întreb:
– Dar Tzontzy cum a reacționat la prezența Pisicii în spațiul lui vital? Doina îmi spune că, spre surprinderea ei, după nițel tărăboi, în genul înfoierii, Tzontzy nu i-a mai dat nici o atenție. S-a întors în culcușul său din Camera Doinei. Din cîte am înțeles și-a găsit, în fine, locul. Dar, Motty nu-l rîvnește?
– Nu, răspunde Doina. Motty se bate pentru locul de lîngă mine, din fotoliu și nu pentru cel din camera mea.
– Gata! îi zic Doinei. O putem adopta. Ăștia (Motty și Tzontzy) o vor accepta în cele din urmă. N-au încotro. Și-au dat seama că Pisica e sub protecția noastră. Asemenea Țărilor Române devenite vasale Imperiului Otoman. Avea cineva curaj să le atace fără să ia în calcul reacția Înaltei Porți? Argumentul meu de Istorie n-o impresionează pe Doina. De altfel ea crede că eu fac prea multă literatură acolo unde e pur și simplu viață. Viață pisicească, evident.
– Nu-i dăm drumul! răspunde ea.
Pe de o parte, pentru că are o boală de piele.
Pe de alta, pentru că nu știm încă reacția celor doi cînd o vor vedea intrînd în spațiul lor vital.