Editorial publicat în Evenimentul zilei nr. 293, anul II, vineri, 11 iunie 1993, la rubrica „Evenimentul zilei văzut de Ion Cristoiu“
Iată o posibilă scenetă în trei acte şi un epilog:
ACTUL I
De mai bine de 6 luni, Regia Autonomă a Huilei din Valea Jiului face obiectul unor anchete paralele desfăşurate de patru comisii: Corpul de Control al Guvernului, a Gărzii Financiare, a Ministerului de Finanțe, a Departamentului Minelor din cadrul Ministerului Industriilor. Obiectivul anchetelor aparţine tranziţiei româneşti. A răspunde la întrebarea: cum a reuşit Regia Autonomă a Huilei, sub înţeleapta cîrmuire a directorului general Benoni Costinaş, să păgubească statul român de 185 milioane de lei? Deşi cercetările nu s-au încheiat, comisiile au descoperit o parte din răspuns. Și anume, una dintre căile prin care s-a făcut măreața operă: contracte defavorizante cu firme particulare. La un asemenea dezastru, reacția Departamentului Minelor nu putea fi decît una logică: destituirea directorului general. Indiferent că a procedat din interes sau din neglijență, el s-a dovedit un manager catastrofal. Și statul, căruia îi aparţine, printre altele, Regia Autonomă a Huilei, l-a dat afară pentru asta. Aşa ar face, în orice loc din lume, orice patron.
ACTUL II
Liderii Ligii Sindicatelor Miniere din Valea Jiului expediază în 3 iunie 1993 guvernului şi preşedintelui Ion Iliescu o scrisoare în care, pe un ton ultimativ, cer ca pînă joi, 10 iunie, să fie revocat Ordinul Departamentului Minelor din cadrul Ministerului Industriilor, ordin prin care fusese destituit directorul general Benoni Costinaş. De asemenea, liderii cer demiterea din funcție a secretarului de stat de la Departamentul Minelor, Ion Gâf Deac, cel care iniţiase scoaterea din funcție a directorului păgubos. Scrisoarea amenință cu venirea liderilor sindicali mineri la Bucureşti.
ACTUL III
Miercuri, 9 iunie, cu o zi înainte de expirarea ultimatumului, o delegație guvernamentală condusă de Viorel Hrebenciuc, secretarul general al guvernului, se deplasează în Valea Jiului. Motivul e lesne de înteles: dezamorsarea tensiunii. Decît să vină minerii la București, mai bine să mergem noi la ei şi-au spus cei din guvern. La faţa locului, atmosfera e încărcată. Liderii sindicali somează delegația să ia o decizie. Ce fel de decizie, e lesne de înteles dacă ne gîndim că în scrisoare ei revendicaseră ca ordinul de demitere a directorului general să fie anulat. Delegația guvernamentală cere, pe drept cuvînt, măcar o zi păsuire, pentru a putea face o analiză cît de cît temeinică. Liderii sindicali, aflați pe terenul lor la Petroşani, nici nu vor să discute. Minerii din schimburile I şi II de la exploatarea Cîmpu lui Neag refuză să înceapă lucrul. Deşi se spune că mişcarea n-are nici o legătură cu întîlnirea de la Petroşani, totuşi ea ridică la maximum tensiunea în care e obligată să lucreze delegația guvernamentală. Mai ales că umblă zvonul potrivit căruia, dacă directorul păgubos nu e repus în funcție, minerii vor veni la Petroşani. După o discuție telefonică a lui Viorel Hrebenciuc cu primul-ministru, se formează pe loc o comisie guvernamentală care trebuie să decidă, în doar trei ore, dacă directorul general trebuie sau nu destituit. În aceste condiții aberante, dominate de presiunea liderilor sindicali, de amenințarea cu venirea minerilor, comisia hotărăşte ca directorul să fie menţinut în funcție pînă la finalizarea cercetărilor efectuate de organele abilitate. Liderii sindicali au învins. Ordinul ministrului a fost revocat.
EPILOG
Prin decizia comisiei constituite pe loc, lucrînd sub presiune, delegaţia guvernamentală a dezamorsat o posibilă explozie socială. În acest plan ea a repurtat o victorie. În alt plan însă, şi anume în cel – mult mai larg și mult mai important – al autorității guvernamentale, comisia a înregistrat un eşec răsunător. Guvernul avea nu numai dreptul politic, dar și moral de a-l destitui pe directorul Benoni Costinaş: dezastruoasa administrare a averii statului. În schimb, liderii sindicali n-aveau nici un drept să protesteze. Menirea lor e de a apăra condiţiile de viață și muncă ale membrilor de sindicat şi nu de a decide dacă directorul general mai poate sau nu să rămînă în funcție. Cu toate acestea, a învins din nou, ca şi-n septembrie 1991, ca şi-n atîtea cazuri după decembrie 1989, presiunea străzii. Guvernul Văcăroiu a susţinut în zeci de rînduri că statul-patron are nu numai dreptul, dar şi obligaţia de a-şi administra averea. Decizia de la Petroşani ne confirmă încă o dată că pînă cînd acest program va deveni realitate va mai trece multă apă pe Dunăre!
