(Din Istoria literaturii proletcultiste, în pregătire pentru tipar)
Reducerea vieţii sufleteşti la problemele producţiei, excluderea altor dimensiuni ale vieţii interioare, ascetismul neverosimil, ţin de un anume model de om propus de perioada 1947-1953:
Un om care nu trebuie să aibă preocupări în afara producţiei şi a luptei de clasă.
Desigur această concepţie simplistă, dogmatică, privind socialismul nu este afirmată în nici un document de partid. Ea îşi găseşte însă întruchiparea într-o absenţă a preocupărilor pentru problemele de viaţă, personale, ale oamenilor muncii, pentru alte dimensiuni ale vieţii decît producţia. Nu întîmplător în a doua parte a anului 1953, etapă de început în complexul şi contradictoriul proces de lichidare a unor greşeli ale trecutului, numeroase documente politice pun cu toată fermitatea, ca o sarcină de prim ordin a organelor de partid şi de stat, necesitatea preocupării faţă de om, de nevoile sale. Astfel, în Hotărîrea Plenarei lărgite a C.C. al P.M.R. Din 19-20 august 1953 cu privire la îmbunătăţirea muncii de partid şi întărirea legăturii partidului cu masele, se arată:
„Mulţi activişti de partid cu munci de răspundere lucrează din birou, vin rar în contact cu oamenii muncii, nu cunosc condiţiile lor de viaţă, dau dovadă de nepăsare faţă de cerinţele şi nevoile oamenilor muncii (…). Organele sindicale, în frunte cu Consiliul Central al Sindicatelor, nu-şi manifestă suficient grija pentru traiul oamenilor muncii, îşi îndeplinesc în mod nesatisfăcător misiunea de a veghea la respectarea drepturilor oamenilor muncii, la îndeplinirea prevederilor Codului Muncii şi a contractelor colective, la construirea de locuinţe şi instituţii de interes social-cultural, la respectarea duratei legale a zilei de muncă. Atunci cînd organele sindicale ridică astfel de probleme, cerinţele lor sînt adesea respinse în mod abuziv de unele ministere şi direcţii de întreprinderi, fără măcar să analizeze posibilităţile de satisfacere a cerinţelor care sînt juste“ (Rezoluţii şi Hotărîri ale Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, volumul II, Editura pentru literatură politică, Bucureşti, 1954).
Adoptată în cadrul aceleiaşi Plenare, Hotărîrea cu privire la sarcinile partidului în domeniul dezvoltării economiei naţionale şi ridicării continue a nivelului de trai material şi cultural al oamenilor muncii, hotărîre prevăzînd creşterea producţiei de mărfuri de larg consum, lichidarea rămînerii în urmă a construcţiei de locuinţe, îmbunătăţirea continuă a asistenţei medicale, lărgirea reţelei de şcoli şi aşezăminte culturale, combaterea oricăror încălcări ale Codului Muncii de către conducerile întreprinderilor – măsuri exprimînd situarea problemelor omului printre problemele fundamentale ale socialismului și lichidarea concepţiei asupra socialismului ca o societate a ascezei – reafirmă necesitatea unei atenţii sporite faţă de problemele vieţii de fiecare zi a oamenilor muncii:
„Este necesar ca organizaţiile sindicale, sub conducerea şi îndrumarea organizaţiilor de partid, să se preocupe zi de zi de nevoile de ordin material şi cultural ale muncitorilor, inginerilor, tehnicienilor, funcţionarilor, de cerinţele juste pe care le formulează, de dificultăţile pe care le întîmpină din cauza manifestărilor de birocratism şi nepăsare faţă de nevoile oamenilor muncii“ (idem, pag. 513).
Mutaţiile în concepţia politică despre omul socialismului se regăsesc rapid în campaniile criticii de îndrumare o creației literar-artistice.
Sub acest semn, numeroase intervenţii vizînd literatura denunţă cantonarea personajului pozitiv în problemele producţiei:
„Este necesar ca portretul măreţ al muncitorului înaintat să fie înfăţişat în toată bogăţia şi adîncimea lui sufletească în împrejurări variate ale vieţii (…). Dar viaţa nu se limitează numai la munca în producţie şi ar fi greşit ca literatura să trunchieze chipul muncitorului, să se limiteze exclusiv la producţie, lăsînd de o parte împrejurările care pun în lumină raporturile lui cu familia, cu prietenii, cu societatea, cu problemele vieţii de fiecare zi. Trebuie prevenită greşeala care-şi face loc în multe dintre cărţile ce se scriu despre oamenii muncii – aceea de a descrie mecanic procesul de producţie şi de a lăsa în umbră omul cu gîndurile şi sufletul său, cu năzuinţele care-l însufleţesc“ („O temă principală a literaturii“, Scînteia, 23 iulie 1953).
Din portretul femeii de tip nou e exclusă feminitatea
Tot din modelul omului nou înţeles ca ascet decurg şi alte trăsături schematice ale personajului pozitiv din perioada 1947-1953. Din profilul personajelor pozitive femei sînt excluse feminitatea, gingăşia. Poemul Maria, scris de Cicerone Theodorescu, imaginează o tînără excavatoristă, Maria, de o duritate greu de înţeles azi:
„Nu-i mustră c-un cuvînt. Nu-i este felul
Dar peste cei mai lăsători, mai grei
Trec ochii ei albaştri ca oţelul
Pînă-n adîncuri scormone în ei
Stă pe maşină, nu clinteşte, dreaptă
Pe toţi parcă-i glodeşte la chimir.
Se ruşinează, de spinări se-ndreaptă
Dau zor la lucru, toţi mai abitir“ („Maria”, în „Un cîntec din uliţa noastră“, E.S.P.L.A., București, 1953).
Într-un poem al Aurorei Cornu, „Studenta“, Viaţa românească, nr. 10, octombrie 1953, o serată dansantă, un fel de ceai la un coleg, e privită cu dispreţ de eroina pozitivă, studentă. Iată, de exemplu, cît dezgust îi trezeşte dansul:
„Se zbat
se bîţîie în balans
Se’nfăşură’n perdea,
o smulg
Paharele în treacăt scurg
Şi iarăşi, disperaţi, la dans
Perechi, perechi
se învîrt mereu…
Un scaun răsturnat:
— Ciorapul!
O placă se consumă lent
C-un ultim dans din Occident.”
Un lucru foarte grav face prietena sa, Nora, fostă textilistă:
„Pe-o canapea întinsă – alene
Surîde Nora printre gene
Aş vrea s-o scutur,
Prieteneşte
— Să mergem, Nora!
Hai acasă!
Dar şuşotindu-i la ureche
îi spune Gili, nu ştiu ce…
Îmi cade-n braţe o pereche
Şi mă rostogolesc cu ei
Mă scol
Mă mir
Aceasta e
timida textilistă oare?
A fost ca mine, muncitoare,
Şi iată-acum în stare ce-i…”
Tot ce se întîmplă la această petrecere, de fapt, însăşi petrecerea, îi dau eroinei pozitive o incontestabilă superioritate:
„Au ostenit
Se-aştern buluc
Pe scaune, pe canapea
Şi de n-au loc, se-aştern pe jos
Mă uit la ei,
cu milă şi dezgust
aşa ca la un biet pisoi jegos
Pe care totuşi îl culegi din drum
îl îngrijeşti
Şi-l creşti”.
Concluzia eroinei?
„Băieţii mei şi fetelor!
– le-aş spune – (aşa cum poate mama lor le-ar spune)
Ce faceţi voi cu tinereţea voastră?“
În articolele şi studiile aflate sub influenţa noii concepţii privind omul în socialism, astfel de trăsături ascetice sînt puse în relaţia directă cu o anume viziune asupra locului şi rolului personalităţii umane în socialism. În articolul Pentru expresivitatea chipurilor literare, Viaţa românească, nr. 9, septembrie 1953, Eugen Campus critică excluderea dintre preocupările personajului pozitiv a ambiţiei de a cîştiga mai bine, de a avea o locuinţă frumoasă, de a se îmbrăca frumos:
„Există în teoria şi practica scriitoricească a multora un fel de listă, tacit acceptată, cuprinzînd însuşirile ce se pot atribui fiecărei categorii sociale. Aşa, de pildă, pentru a ne întoarce la observaţia făcută mai înainte, un erou pozitiv care să se preocupe de cîştigul obţinut prin munca sa sau să-şi dorească o locuinţă confortabilă şi frumoasă, o femeie cu vederi înaintate, ataşată luptei clasei muncitoare şi care să fie preocupată de o îmbrăcăminte estetică frumoasă, elegantă, aşa ceva ar însemna pentru unii scriitori o abatere de neconceput de la lista pomenită“.
Iată şi legătura acestor trăsături ale personajului pozitiv cu concepţia despre om:
„Scriitorii care procedează astfel, refuzînd eroilor pozitivi dreptul la atari preocupări şi rezervîndu-le în exclusivitate personajelor negative, se lasă influenţaţi de concepţia mic burgheză, reacţionară, care consideră socialismul ca o egalizare absolută a tuturor oamenilor prin transformarea lor într-o masă cenuşie, prin nivelarea cerinţelor la standardul cel mai de jos pe bază de asceză şi renunţare la orice veleităţi personale spre mai bine, spre frumos. Nu este cîtuşi de puţin adevărat că singura metodă de a-ţi arăta eroismul în muncă, ataşamentul faţă de clasa muncitoare este să-ţi periclitezi sănătatea ascunzîndu-ţi boala, neîngrijindu-te şi muncind în condiţii care te ucid şi toate acestea fără să fie absolut necesar – aşa cum procedează secretarul de partid Mladin din «Cumpăna luminilor». Nu este deloc obligatoriu ca un comunist să se ferească de a mărturisi iubite dragostea, aşa cum procedează acelaşi Mladin, sau să renunţe atît de simplu la dragostea sa pentru Valeria, cum face organizatorul de partid, Melchior, din «Pîine albă». (…) Nu este caracteristic pentru un comunist să se arunce în faţa morţii cu o frenezie care aminteşte de mistica sacrificiului în sine, cum procedează unii eroi din «Viforul» (…) Realitatea ne arată că, dimpotrivă, nimic nu-l împiedică, că totul îl ajută pe un om să-şi trăiască viaţa deplin, să se bucure de iubirea femeii care îi este dragă, să-şi dovedească eroismul în muncă lucrînd cu maximum de randament dar nu sacrificîndu-şi neapărat şi fără rost viaţa – ca şi cum viaţa omului ar fi un bun demn de dispreţuit – nimic nu-l împiedică să se preocupe de buna stare a familiei sale şi a sa personal etc.“.
Interdicțiile își spun cuvîntul chiar de la editarea cărții
Sub influenţa conjugată a celor doi factori (înţelegerea literaturii ca simplă lecţie de ştiinţe sociale şi concepţia privind omul nou ca om ascetic), personajele pozitive sînt confruntate cu numeroase interdicţii şi trăsături obligatorii. Editarea cărții e unul dintre momentele acestei confruntări. În cronica la romanul lui Ştefan Andrei, Noul oraş, e descrisă o astfel de intervenţie din partea editurii sub semnul concepţiei omului nou ca om ascetic:
„Autorul a arătat că uneori redactorii au căutat să schimbe concepţia de bază a unor personaje – şi adesea au reuşit să influenţeze pe tînărul scriitor. Astfel, Deneş, care, în intenţia lui Ştefan Andrei, trebuia să fie un om înaintat care ştie să-şi utilizeze veniturile pentru a-şi ridica mereu nivelul de trai – cărţi, concerte, masă bună, îmbrăcăminte bună – apărea pe şantier îmbrăcat cu un costum elegant, cu batista la buzunar, („parcă ar fi un campion de ping-pong“) – a notat un referent pe manuscris. Şi editura a cerut autorului să-l («desbrace» pe Deneş de hainele elegante şi să-l îmbrace mai altfel. Ceea ce autorul a şi făcut – nu fără destulă părere de rău – crezînd însă că el greşeşte!“ (Mihai Gafiţa, Se construiesc oraşe noi, Viaţa românească, nr. 1, ianuarie 1953).
Ceea ce scapă severităţii din faza editorială nu trece însă de faza următoare, cea a receptării critice. Istoria perioadei 1947-1953 rămîne şi istoria confruntării personajului pozitiv dintr-o operă apărută cu numeroase interdicţii din partea criticii. Culmea e că personajele negative şi cele şovăielnice nu sînt trecute prin grila schemei cu atîta severitate. De aceea, în planul realizării artistice, negativii şi şovăielnicii sînt superiori pozitivilor. Prima confruntare decisivă, de altfel, a personajului pozitiv cu o seamă de trăsături obligatorii şi de interdicţii decurgînd din modelul de om nou al perioadei 1947-1953 se petrece în cazul de îndrumare, „Ana Roşculeţ“, nuvela lui Marin Preda. Deşi centrat pe problemele tipicului, cazul constituie o soluţie de îndrumare şi pentru necesitatea unui personaj pozitiv, înzestrat cu trăsături obligatorii. Printre altele, de exemplu, Anei Roşculeţ i se reproşează, în scrisoarea Adelei Pagu, că se plictiseşte în concediu:
„După ce Ana Roşculeţ începe să-şi îndrepte greşelile, ea se plictiseşte în concediu, îşi cumpără pantofi de lux, deşi fetiţa ei are nevoie de atîtea. Multe apucături de cucoană burgheză, multe crize de nervi, de «fierbinţeli» pe care le are mereu Ana Roşculeţ nu se mai găsesc nici măcar la muncitoarele noastre mai puţin ridicate“.
Ca personaj pozitiv, de imitat, deci, eroina trebuie să-şi petreacă concediul altfel, preocupîndu-se doar de producţie. Iată, în acest sens, cum îşi petrec concediul eroii pozitivi bine realizaţi din alte creaţii literare, ale momentului: În poemul „La ce gîndeşte un miner la băi“, Alexandru Andriţoiu imaginează un miner venit la Băile Moneasa să se vindece de reumatism, nu atît ca să nu-l mai doară, ci mai ales pentru ca, la întoarcere, să poată depăşi norma:
„Cînd în zori sticleşte piscul uriaş,
cînd pe fruntea ţării scapără jăratic,
dorul mă îndeamnă iar spre abataj,
palmele au poftă iar de pneumatic.
Şi Zărandu-mi face semn din zări, înaltul,
cheamă-mă echipa prin răvaş de vînt.
Într-un şut ortace, o să dăm asaltul,
dinamita culcă aur la pămînt!
Băii de la Moneasa, mimunat izvor
de tămăduire şi hodină bună,
dau în şandramaua bolii c’un picior
şi mă’torc la muncă, fără de reumă“ (Alexandru Andriţoiu, „În Ţara Moţilor se face ziuă“, E.P.L.A., Bucureşti, 1953).
Aceeaşi obsesie faţă de muncă pe perioada concediului întîlnim şi-n poezia Niniei Cassian, „Odihna“, chiar dacă aici îşi fac simţite prezenţa şi unele momente de odihnă propriu-zisă:
„Echipa lui acum ce-o fi făcînd?
Ce noi metode ’n lipsa lui învaţă?
Ziarele vorbeau despre izbînzi,
Izbînzi la care el n’-a fost de faţă…
… Dar iată că, treptat, citind o carte,
Recenzii ascultînd în cîte-un grup
Pe largi terase ’n zări cătînd departe,
Sau şah jucînd în sălile de club.
A prins să simtă limpede în jur,
Cu fiecare zi mereu mai vie,
O bunăstare – care nu-i huzur,
O tihnă – care nu e trîndăvie.
Aici, pe plaja’n care, în trecut,
Doar trîntorii sugeau a vieţii miere,
Tovarăşi minunaţi a cunoscut
Şi mîna lor a strîns’o cu putere.
Cu ei a stat sub raza aurie,
Cu ei s’a frămîntat în lungi discuţii,
Şi i-a’nfrăţit aceeaşi bucurie
Citind proiectul noii Constituţii“. („Poezia nouă în R.P.R.“, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1952).
Criticile la adresa nuvelei Ana Roşculeţ îşi au temeiul în teza potrivit căreia personajul principal trebuie să fie personaj pozitiv. Personajul pozitiv trebuie să fie un model de imitat:
„Transformările din fabrică au un puternic ecou în viaţa Anei, o influenţează adînc. Ajutată şi îndrumată de Sindicatul fabricii şi de organizaţia de Partid, Ana reuşeşte să devină o muncitoare conştientă, fruntaşă în muncă, pentru ca în cele din urmă să fie trimisă ca delegată la un congres internaţional.
Dezvoltînd acest conţinut expus mai sus în liniile cele mai largi – alegînd personagii şi situaţii tipice care să sprijine şi să justifice transformarea conştiinţei Anei, prezentînd acţiunea într-o realizare artistică aleasă – nuvela ar fi putut deveni o operă de valoare, o operă care, prin exemplul transformării eroinei, ar fi trezit în cititori dorinţa de a imita pe Ana Roşculeţ şi de a deveni fruntaşi în producţie, constructori ai socialismului în ţara noastră. O astfel de operă literară ar fi însemnat o contribuţie însemnată în procesul de cunoaştere şi transformare a realităţii, în procesul de formare a omului nou“. (Al. I. Ştefănescu, Cu privire la „Ana Roşculeţ“, Viaţa românească, nr. 5, mai 1950).
Amplul articol De la necunoaşterea vieţii la denaturarea ei de Al. Oprea, Viaţa românească, nr. 4, aprilie 1952, supune un personaj pozitiv, Raluca, din nuvela Arzătorii a Mariei Radovan, unor exigenţe ieşite din comun. Eroina, fiică de vechi ilegalişti, e căsătorită cu un muncitor înaintat, dar debil:
„Soţul Ralucăi este un muncitor înaintat. Încă de la începutul nuvelei aflăm că este înzestrat cu o minte născocitoare. Deşi debil, nu pregetă să se arunce în cuptorul abia stins, atunci cînd numărul oamenilor din echipă nu era de-ajuns. Mai tîrziu devine inovator şi unul dintre cei mai preţuiţi oameni din fabrică“.
Cu toate acestea, ea se îndrăgosteşte de un alt bărbat. Comentariul De la necunoaştearea realităţii la denaturarea ei e de acord cu o posibilă dragoste în afara căsătoriei. Cu o singură condiţie: ca femeia să se îndrăgostească de profilul revoluţionar al celuilalt bărbat şi nu de fizicul lui:
„Ori cititorul, încă de la primele pagini, începe să fie indignat. El are în faţă nu o muncitoare conştientă, ci o simplă femeiuşcă burgheză, care se îndrăgosteşte de Petrică Vîscan, nu pentru că acesta ar avea anumite calităţi morale care să-i stîrnească simpatia, ci pentru că e un Don Juan, la apropierea căruia fetele pălesc. Petrică Vîscan este de fapt un muncitor care fuge de la şedinţele de producţie, care dă dovadă de nemaiîntîlnite acte de laşitate şi care pînă la urmă devine aproape unealta duşmanului de clasă.
Maria Radovan, mai departe, vrînd să argumenteze justeţea acestei dragoste, insistă asupra înfăţişării fizice a soţului Ralucăi: «Lung, slab, uşor încovoiat, nu era un bărbat arătos.» În schimb, «umerii laţi» ai lui Petru Vîscan, «mustaţa tăiată scurt» îi provoacă autoarei exclamarea «chipeş bărbat».
Iată scena cu care începe nuvela. «Lîngă un pod vestit de murmurul apei, Raluca merge încet, ca într-o aşteptare. Deodată, apare Petru Vîscan. Vorbind cu el, Raluca apucă parcă din greşeală, ca în atîtea seri, pe un drum ocolit. Vîscan începe să-i destăinuie ispitele la care îl supune Raluca şi să debiteze o amăgitoare filosofie. Raluca ascultă vrăjită acel glas bărbătesc care conţine în acelaşi timp intonaţii de poruncă şi de rugăminţi. Vrea să se smulgă de sub mreaja cuvintelor lui ademenitoare care-i adorm voinţa, o subjugă. Vrea să fugă. Dar… Mîinile lui mari, calde, îi cuprinseră umerii cu început de înbrăţişare.
— Spune, Raluca, e adevărat că nu mă poţi suferi? Ochii îi luceau şăgalnic. Glasul îi rîdea.
Rîdea pentru că era sigur de victorie. Era rîsul încrezut al învingătorului». Din acest moment cititorului îi va apărea clar că unei asemenea femei îi place adulterul, îl caută. Autoarea ne descrie apoi, cu plăcere şi cu o atenţie demnă de o cauză mai înaltă, creşterea şi dezvoltarea acestor sentimente josnice, mînate de o dorinţă pur fiziologică. Astfel de sentimente însă nu sînt ale unui om înaintat. Această femeie uşuratică este de fapt un personagiu nou, care nu are nici o legătură cu Raluca, nora lui Ilincu. Dragostea ei nu este dragostea unei muncitoare conştiente. Nu o astfel de dragoste, nu astfel de sentimente înfloresc în inima femeii din patria noastră. Asemenea dragoste şi asemenea sentimente sînt de tip burghez. Şi autoarea, atribuindu-le unei muncitoare conştiente, a falsificat chipul acesteia“.
Textul Cîteva probleme în legătură cu literatura pentru tineret, de S. Damian, Contemporanul, 19 decembrie 1951, exclude melancolia dintre trăsăturile personajului pozitiv:
„În Editura tineretului a apărut nuvela «Armă vicleană» de Mircea Slavu. Tema este luată din viaţa studenţilor. Este vorba de lupta cîtorva tineri pentru descoperirea duşmanului de clasă care sabotează activitatea de studiu din facultate. Tema este deosebit de interesantă şi problemele puse în discuţie stîrnesc un viu interes. Eroul principal, Andrei, este însă un tip curios, cu apucături ciudate. El îşi crează singur complicaţii sufleteşti, care nu-l lasă să doarmă; meditează continuu asupra unor amintiri pline de melancolie din anii trecuţi, este incapabil să acţionze, să ia o atitudine hotărîtă.
Cititorul se întreabă cu mirare dacă eroul acestei nuvele este într-adevăr un tînăr, şi încă un tînăr de astăzi din ţara noastră. Însuşirile specifice tineretului: calmul, îndrăzneala, năzuinţa spre fapte mari, spre poezie, spre dragoste, lipsesc în paginile nuvelei“.
În cronica literară la Temelia lui Eusebiu Camilar, din Contemporanul din 8 septembrie 1950, Ion Vitner proclamă că eroul pozitiv nu poate fi nefericit în dragoste:
„În «Temelia», Ion Butnaru este o ficţiune pe care romancierul caută s-o umanizeze, atribuindu-i o dragoste nefericită. Dar oare dragostea nefericită poate fi atributul moral esenţial al unui comunist?“.
Tot cu o schemă e confruntat Pantelimon, personajul principal din Poveste de dragoste de Ieromin Şerbu. Tînăr muncitor, şef de echipă la o uzină de utilaj electrotehnic, eroul locuieşte în gazdă la Vasile Roşu, maistru în aceeaşi uzină, şi e îndrăgostit de Florica, fata maistrului, muncitoare şi ea. La un moment dat, Vasile Roşu comite o neglijenţă grolosană în montarea unui transformator, producînd pagube serioase în producţie. Pantelimon, singurul care ştie de asta, îşi face mari probleme din denunţarea celui care e tatăl fetei iubite. Un articol din Scînteia, 13 februarie 1952, Împotriva rebuturilor în literatură, semnat de Sergiu Fărcăşan şi Sorin Mladoveanu, semnaliza în atitudinea eroului ceva incompatibil cu profilul personajului pozitiv:
„Este de aşteptat ca Pantelimon, eroul nuvelei, să se poarte ca un adevărat muncitor, să stea de vorbă deschis, tovărăşeşte, cu maistrul Vasile Roşu, să-i arate că fapta lui e nedemnă şi înapoiată, să mobilizeze opinia publică a uzinei împotriva purtării lui Vasile şi să-l ajute astfel pe maistru să se îndrepte.
Dar dacă aşa se petrec lucrurile în viaţă, în munca de zi cu zi, dacă aşa se comportă muncitorii înaintaţi – nu la fel se întîmplă în nuvela lui Ieromin Şerbu. Pantelimon cade pradă unei meschine frămîntări, cu un pronunţat caracter mic-burghez. Multă vreme el stă şi se tot frămîntă dacă să scoată adevărul la iveală sau nu. Şi de ce se frămîntă oare atît de mult? Pentru că se teme să nu piardă dragostea Floricăi. Pantelimon e sigur că dacă îl va critica pe maistrul Vasile, va fi părăsit de fata pe care o iubeşte. Să nu credeţi că el mai are vreo îndoială asupra caracterului Floricăi: nu, el e sigur că dacă vorbeşte o va pierde (pag. 68). Numai gîndul că s-ar putea să piardă o astfel de comoară de fată, îl face pe Pantelimon să simtă o destrămare în rădăcinile lui cele mai adînci.
Autorul ne arată apoi cum – cu sentimentul unui om nu prea curajos care se întinde pe mese de operaţie – Pantelimon se hotărăşte, în sfîrşit, să dea în vileag fapta lui Vasile. Şi iată că, Florica Roşu, care îl socotea pe Pantelimon un băiat bun, pentru că închidea ochii în faţa greşelilor tatălui ei, se supără foc pe omul pe care-l iubea şi nici nu mai vrea să-l vadă în ochi. Credeţi că măcar această manifestare făţişă de înapoiere mic-burgheză îl va revolta pe Pantelimon? Nicidecum! Pasiunea lui se aprinde şi mai rău în faţa nazurilor de mic-burgheză egoistă şi răsfăţată ale Floricăi.
Autorul nu s-a ostenit cîtuşi de puţin să înţeleagă şi să pună problemele nuvelei la nivelul oamenilor înaintaţi, ci se mulţumeşte să fabrice tot acest conflict artificial şi meschin. Aşa cum a evitat o discuţie între Pantelimon şi Vasile Roşu, autorul evită şi o întîlnire lămuritoare între Pantelimon şi Florica, în care acesta să-i explice fetei că a-l iubi cu adevărat pe tatăl ei nu înseamnă a-l menaja şi a-i apăra cusururile, ci a-l ajuta să şi le înlăture.
După cum se vede, autorul îl compromite tot mai mult pe Pantelimon. El nu socoteşte necesar să arate nici măcar că Pantelimon luptă cu adevărat pentru dragostea lui, ajutînd-o pe Florica să se ridice la nivelul unei atitudini muncitoreştifaţă de întreaga situaţie“.
Romanul lui G. Călinescu, Bietul Ioanide, e un alt caz de confruntare a eroului pozitiv, înţeles ca pesonaj principal, cu o schemă preconcepută. Articolul Scrisoare deschisă către Bietul Ioanide, publicată de N. Doreanu în Gazeta literară din 8 aprilie 1954, se axează pe compararea lui Ioanide cu schema intelectualului de tip nou. Una dintre vocile care, în această scrisoare – scenariu îl acuză pe Ioanide, reproşează acestuia individualismul burghez:
„În concluzie, omul acesta nu a iubit decît pentru satisfacerea esteticismului său, a egoismului, să-i zicem, artistic. Într-o măsură el se aseamănă cu mediul pe care l-a dispreţuit. Nu te mira. Liniile vieţii fiecăruia dintre Pomponeşti, Gaitany etc. nu se confundă, fără îndoială, cu atît mai puţin cu aceea a bietului Ioanide dar, totuşi, aceste linii converg înfruntîndu-se în aceeaşi baltă stătută a individualismului.
— Cred că mergi prea departe.
— Nicidecum, a te izola în dispreţ faţă de oameni, în iubirea imaginilor popririi estetico-intelectualiste nu înseamnă, pînă la urmă, altceva decît pe plan diferit şi la altă scară, tot ispravă de cămătar“.